M-am întâlnit cu actorul Gabriel Oseciuc în cyberspace, după ce a iscălit un comentariu la un videoclip (Breakfast - o secvenţă de muzică contemporană de Adrian Enescu, pe versuri de Jacques Prévert) pe care îl postasem pe canalul meu de youtube. Combinaţia audio-vizuală din acel poem muzical încântă şi tulbură deopotrivă. Pentru actorul homesick, acest videoclip - "dintre sute de "catarge" ce stăbat youtubele
L-am văzut doar în filme (pe marele şi micul ecran), deşi a jucat şi pe scena Naţionalului bucureştean (de unde spune că a "furat" meserie: "E o şansă uriaşă să fii la Naţional, să joci alături de atâţi actori mari"). A jucat în filme puţine, dar de neuitat. Pentru mine, Gabriel Oseciuc a fost, mai întâi, "maistoraşul Aurel" în cine-biografia (vag) romanţată, Aurel Vlaicu. Abia apoi aveam să-l văd în Prin cenuşa imperiului şi în Zidul (două "şanse unice", spunea el într-un interviu pentru revista Cinema din 1982) - ambele filme tributare unui solid concept regizoral, dar mai ales unor imagini şi scenografii extrem de sugestive. La începutul anilor 80 apărea în ultimele roluri principale în film, unde a convins din nou: Pe firul apei, Zbor planat şi Ana şi hoţul. Apoi a dispărut de pe ecrane.
La fel ca al său Darie din Prin cenuşa imperiului, Gabriel Oseciuc a pornit să vadă lumea. Şi dus a fost. Plecarea "în afară" va fi declanşat "fisurarea oglinzii" în două, aşa cum - cu o nesfârşită nostalgie - spune (scrie, mai exact) acum în Tribuna noastră (4 februarie 2012), foaia românilor din Montreal, Canada. Ofranda sa pentru pământul unde s-a născut, pentru oamenii care l-au format, ia forma unui poem ("poemă", spune el) - "curcubeu de lumină, de şoaptă şi rouă". Stihurile emană un dor mistuitor: de Eminescu, de "căsuţa visului dalb", de "povestea lui Harap-Alb", de Creangă, Istrate şi Ureche, de Brăila sa "frumoasă, dragă şi veche", de "jocul de umbre al mâinilor mici", de "ventuze, de ceai de urzici", de "lampa peretelui de chirpici", de "rugăciunile pioasei bunici". Jindul actorului se îndreaptă şi spre dragii colegi de breaslă (între care îi numeşte pe: Amza, Cozorici, Dinică, Caragiu, Rebengiuc, Vaeni, Blaier, Tănase, Demian, Coca Andronescu, Tamara Creţulescu, Olga Tudorache şi Irina Petrescu), spre naiul lui Zamfir, spre "geniul lui Enescu şi româna lui Rapsodie", spre Carul cu boi de Grigorescu, spre Coloana lui Brâncuşi "tinzând mereu spre infinit"... Sub vălul acestei nostalgii se ascunde însă - pentru cei atenţi - o imensă durere. Doar în versurile lui Grigore Vieru şi-n cântecele lui Ion şi Doina Aldea Teodorovici mai vibra, la fel de limpede, chemarea străbunilor.
De peste mări şi ţări, actorul ce a colindat lumea ar dori să transmită acum o experienţă de viaţă celor rămaşi în ţară, ce astăzi au "tinereţe, putere creatoare, frumuseţe" şi vor "un colţ de pâine şi dreptate, meleag de pace şi de libertate". Ar vrea să le spună că "flacăra de dor" (de neam, de ţară, de obârşii, de izvor) poate fi vindecată doar cu pământ: cu pământul ţării. Că fericirea nu-i doar prosperitate, bogăţie, case, maşini, străinătate:
Vrut-nevrut, iată, le am acum pe toate,
Dar ce folos, când zilnic îmi plânge inima de dor,
De Carpaţii cei falnici, de iubirile-mi curate,
De plaiul tinereţii, de Mare şi de al meu pridvor!
...
Voi, ce astăzi aveţi puritate, forţă, sănătate,
Şi vreţi dreptate, pâine, cinste, libertate,
Pricepeţi că nu poţi avea pace şi fericire,
De inima-ţi va plânge de dor şi de iubire!
Dar ce folos, când zilnic îmi plânge inima de dor,
De Carpaţii cei falnici, de iubirile-mi curate,
De plaiul tinereţii, de Mare şi de al meu pridvor!
...
Voi, ce astăzi aveţi puritate, forţă, sănătate,
Şi vreţi dreptate, pâine, cinste, libertate,
Pricepeţi că nu poţi avea pace şi fericire,
De inima-ţi va plânge de dor şi de iubire!
