Mihai: Cel de-al doilea nostru descălecat la festivalul de blues de la Sighişoara, consecutiv celui din 2011 când ne-am mirat cu bucurie mare de existenţa unei aşa de entuziast-valoroase întâmplări mioritice, mi s-a părut că s-a aşezat pe linia confirmărilor. Aceeaşi selecţie riguroasă a artiştilor (acum, orientată exclusiv spre America de Nord, patria blues-ului, până la urmă), acelaşi public incandescent şi numeros (preţul de 100 RON / bilet /seară, enorm raportat la restul mercurialului sighişorean, n-a părut să alunge audienţa), aceeaşi senzaţie uşor suprarealistă ("uaaaau, se poate organiza aşa ceva într-un mic târg transilvănean, aşezat in the middle of nowhere, într-o sală de cămin cultural antic, cu artişti pentru care nu doar Sighişoara ori România, ci însăşi Europa e lejer extravaganţa!!!").
Diana: Că veni vorba de selecţia artiştilor, poate că este doar impresia mea (Mihai mă acuză de puritanism), dar în ultima vreme graniţele muzicii sunt din ce în ce mai slab conturate, genurile muzicale amestecându-se într-un cocktail ameţitor de atrăgător. A opta ediţie de la Sighişoara Blues Festival ne-a oferit ritmuri de jazz nebun, un discret tribut rock (Donna Grantis, chitaristă Shakurei S'Aida, cu primele riff-uri din Voodoo Child, respect!), mai mult rock decât orice altceva în Johhnie Winter's band şi, bineînţeles, a lot of blues.
Dar s-o luăm de la început. Joi după-amiază, iată-ne trecând şi noi graniţa din good old Valahia acoperită de zăpezi spre mult mai primăvărateca Transylvania. Seara, Samuel James deschide festivalul într-o sală arhiplină (ţin să subliniez şi eu treaba asta cu publicul într-un număr mai mare decât cel al locurilor oferite de Casa de Cultură a Sighisoarei, fapt cu totul remarcabil dat fiind preţul biletului ce tindea spre limite prohibitive). Bună dispoziţie, un om cu o chitară, concert acustic, un artist impresionat de colegii ce îi vor urma pe scenă în serile festivalului (de la membrul în consiliului permanent al blues-ului Johnnie Winter la mult apreciatul de către public - gusturile nu se discută şi, in the immortal words of Limp Bizkit, results may vary - Bob Brozman). Muzică personală, interpretată cu voie bună, poveşti şi mult chef, de viaţă, de cântat, de ţinut ritmul blues-ului.
Doamnelor şi domnilor, după o pauză scurtă în foaier unde omul simplu îşi poate domoli setea de lichide (Silva black şi Ciuc blond la 5RON / sticlă de zero cinci), tutun (totuşi, ce fum!) şi chiar de artă plastică (pe pereţi, o colecţie simpatică de tablouri înfăţişând blues players), iată marele headliner al festivalului, Johnie be good Winter. And his band! Which sounds like Rock & Blues!
Mihai: Curat Rock & Blues, cum a prestat, de altfel, onorabilul Winter toată viaţă lui. Viaţa lui care a bifat borna 68 fix pe scenă de la Sighişoara! Trebuie remarcată again and again şansa de a sufla în tortul aniversar al unui nene ce s-a jucat şi pe Woodstock (acel Woodstock!!!), oferită de o hiper vetustă sală de spectacol a unui orăşel de provincie românesc, în iarna de graţie 2012. Istoria şi ale ei dulcegării :).
Revenind la muzici, Winter la 68 arată şi se mişcă de 86. Prin urmare, tot concertul, minus melodia de dinaintea bis-ului, a stat aşezat, prestând corect la o mică chitară electrică şi voce. Doar pentru cele două bis-uri a apelat la faimoasa-i Firebird. Dacă Winter a fost corect şi atât, cei trei muzicanţi din jurul sau au strălucit într-un mare fel, punând de-un concert alert, proaspăt, viu, memorabil.
Diana: Memorabil şi pentru concluzia finală: DON\'T get a tattoo! God, they look bad on his old skin! Oare de ce încă se îmbrăca în tricou Winter?
24 de ore distanţă şi iată-ne la Ladies Night. And booyy, they do have legs and they do know how to use them. And talent! And voice!
După cum spuneam, graniţele se cam şterg uşor-uşor în ceea ce priveşte genurile muzicale. Blonda Samantha Fish e un bun exemplu: o chitară electrică asortată unei rochii roşii (tocuri included) şi unor instrumentişti tare pricepuţi. Samantha a fost şi artistul cel mai îndrăzneţ al ediţiei, prestând una bucată solo chitară standing desculţă pe un loc liber de pe rândul 1 al sălii cu faţa, desigur, spre public.
Punctul culminant al festivalului, din punctul meu de vedere, a fost Shakura S'Aida. Trebuie să recunosc că rochia roşie cu pene m-a făcut să mă gândesc mai degrabă la un tribute Josephine Baker, mai apoi însă gândurile s-au cuminţit, întrucâtva, şi s-au îndreptat spre Tina Turner. Personalitate puternică, show şi prezenţa de spirit! Sală foarte cooperantă, a dansat, s-a amuzat şi, culmea domnule, a cântat! And not gibberish, ci Brown Sugar!
Mihai: Subscriu total la senzaţia că am avut parte de o Ladies Night încântătoare din TOATE punctele de vedere. Înţeleg că Shakura S'Aida (reprezentând Toronto, dar trăitoare, până la 13 ani, în Brooklyn) a făcut la viaţa ei backing vocals la feluriţi solişti şi soliste. Mare păcat de toţi anii irosiţi. Ţipa e senzaţională atât ca voce, cât şi ca show-woman. Iar mixul cu publicul sighişorean a fost exuberant. Un scurt exemplu: bis-ul final, un slow-blues de la mama lui, a adus-o pe Shakura în genunchi şi pe noi la înalte limite de emoţiuni.
Şi-a venit sâmbăta şi mult aşteptatul Bob Brozman. Omul, considerat unul dintre cei mai în formă chitarişti ai lumii, a avut amabilitatea de a oferi un no charge workshop de guitar-playing vineri după-amiază, în sala Primăriei. Asta l-a făcut şi mai simpatic publicului care oricum îl aşteptat cu nerbdare. Din păcate, Brozman a rămas, pentru mine, doar atât: amabil. Pentru că, vreme de 80 de minute, mai mult a vorbit decât a cântat. Iar vorbele au fost mai ales naiv-previzibil-plicticos lozinci stângiste din ciclul "America is fucked-up and it is destroying the rest of the humanity too". Din punct de vedere muzical, e limpede că ştie cu instrumentul (a prestat fain la multiple chitări, de diferite dimensiuni şi achiziţionate din felurite zone ale lumii), în schimb nu îmi e la fel de clar cât şi ce poate cu vocea.
Diana: Well, it ain't necessarily needed for the blues to have a voice, but rather a message. Mesajul lui Brozman era câteodată simpatic, altădată amuzant (You don't need talent to play music, just work work work), însă, de cele mai multe ori, exact cum l-a descris Mihai. Începutul şi finalul concertului au fost, totuşi, foarte reuşite.
În fine, după sesiunea de autografe, fotografii şi alte îndeletniciri avându-i în prim-plan pe Bob şi acei spectatori care i-au gustat prestaţia, a urmat ultimul concert al festivalului. Un invitat cunoscut scenei din Sighi încă din 2008, venit de data aceasta with his band (Corey Harris & Rasta Blues), pe care eu îl pun pe locul întâi al topului Sighi 2011. Why? Păi, deşi nu a socializat prea mult cu publicul, a cântat MINUNAT. Blues cu irizaţii de jazz şi condimentat cu spiritul mişcării rastafari. Trupă sincronizată perfect cu liderul, schimbând priviri, căutând aprobarea, simţindu-se bine, retrăgându-se pentru solo-uri minunate ale lui Corey.
Mihai: Fiindcă ai mărturisit că favoritul tău a fost Correy Harris, îţi propun ca, pentru dragii noştri dilematici, Marius Chivu şi Luiza Vasiliu, datorită cărora am descoperit festivalul în 2011 şi care n-au putut, din păcate, ajunge la ediţia asta, să prestam un top al preferinţelor personale. Pentru mine, clasamentul ar fi:
Shakura S'Aida
Corey Harris and the Rasta Blues Experience
Johny Winter
Samantha Fish
Samuel James
Bob Brozman.
Diana: Challenge accepted. Topul meu personal este:
Corey Harris and the Rasta Blues Experience (apropo, pe site-ul lor se poate asculta ultimul album şi, dacă vrei să păstrezi vreo melodie care îţi place, există şi buton de download http://www.corey-harris.com/discography/ )
Shakura S'Aida
Samuel James (pentru entuziasm şi curajul de a deschide festivalul)
Johny Winter
Samantha Fish
Bob Brozman
Nu pot să nu adaug că un duet Corey Harris - Shakura S'aida ar fi un deliciu sonor (vise, vise). Una peste alta, am descoperit artişti talentaţi, cu poftă de viaţă şi de explorare a colţurilor şi graniţelor. Graniţe de orice fel.