Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Detachment

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pianistul... la tablă - Detachment


iunie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sub toate formele, în toate registrele, există o întreagă serie de filme ce aduc în prim-plan profesorii care se confruntă cu realitatea dură a vieţii cotidiene. De la Michelle Pfeiffer, care se lupta pentru viitorul elevilor săi în Dangerous Minds (1995), la Ryan Gosling, profesorul toxicoman nevoit să supravieţuiască propriilor demoni în Half Nelson, o pleiadă de tipologii ilustrează condiţia celor "pe care i-au urât zeii".("Quem dei oderunt, paedagogum fecerunt"/ "Pe cei pe care l-au urât zeii, l-au făcut profesor").

Un tânăr profesor suplinitor ajunge la un liceu dintr-un cartier periferic al New York-ului. Aici, se izbeşte de indiferenţa cruntă a unor adolescenţi frustraţi, nefericiţi sau chiar pierduţi. Filmul este structurat într-o serie de schiţe, nu tocmai originale, dezvăluind confuzia unei societăţi scufundate moralmente şi devotamentul unor cadre didactice angajate în a petici "găurile" acesteia.

Tony Kaye, autorul acestei pelicule - prezentată la festivalul Deauville, 2011- a sesizat o lipsă profundă de motivaţie în rândul profesorilor şi de aceea a realizat această dramă socială, axată pe tema educaţiei. În 1998, Tony Kaye a produs, în oarecum aceeaşi tematică, American History X, o virulentă cronică împotriva ideologiilor neonaziste în rândul tineretului. Pelicula din 2011, Detachment, este mai puţin brutală decât cea din 1998, dar la fel de viscerală. Regizorul a vrut să creeze o peliculă anti-Dead Poets Society, puternic ancorată în realitate.

Henry Barthe, profesor de limba şi literatura engleză, ajunge într-o şcoală din suburbia New York-ului pentru trei săptămâni. Statutul său de suplinitor explică atitudinea sa faţă de existenţă: mereu în trecere, încearcă din răsputeri să nu se ataşeze de nimic şi de nimeni; aceasta nu este doar o atitudine, ci şi un scut în faţa loviturilor vieţii. Se mulţumeşte să-şi îngrijească bunicul, omul care l-a crescut, iar în clasă este aşişderea, fixează o singură regulă:" Cine n-are chef să participe la oră, să n-o facă." În faţa adolescentului furios care i-a aruncat geanta în mijlocul clasei şi l-a insultat, profesorul rămâne detaşat dându-i replica: "Şi eu am fost furios, dar tu nu trebuie să fii supărat pe mine, fac parte dintre puţinii care-ţi oferă o şansă."

Refuză să dea replica celor furioşi, aşa cum fac unii dintre colegii săi, se menţine mereu cordial, dar impenetrabil, atât în relaţia cu elevii, cât şi cu adulţii. Două adolescente îi afectează, totuşi, situaţia: Meredith, o elevă de-ale sale, cu talent la arta fotografică, dar dezechilibrată emoţional, căci ea nu-şi găseşte locul nici în familie, nici în clasă şi Erica, o adolescentă care se prostituează pe lângă locuinţa lui. Meredith şi-ar dori ca Barthes să devină un soi de tată-surogat, iar Erica şi l-ar fi dori drept amant. El refuză cu hotărâre aceste două (posibile) roluri.

Departe de filmele americane, care fac din viaţa liceenilor un spectacol, Tony Kaye demască aici o realitate crudă: sectorul public condamnat ca fiind "neprofitabil", privatizarea crescândă în instituţiile de stat, lipsa de resurse şi presiunea mediului exterior (directoarei i se reproşează că din pricina rezultatelor şcolare slabe scade cota imobiliară a cartierului). Adolescenţii lipsiţi de repere luptă din greu să-şi croiască un drum personal, fiind mereu respinşi de cei din jur sau păcăliţi de minciunile servite de TV şi de marketing: "Şi tu poţi deveni frumos, bogat şi faimos." O parte dintre cadrele didactice, precum Henry Barthes, încearcă să menţină ordinea, în această lume zguduită din toate direcţiile.

Mai puţin glacial şi abulic decât filmul lui Steve McQueen (Shame), dar mai vibrant, filmul realizează un portret, fără concesii, al sistemului educaţional american, graţie unei pleiade de actori talentaţi.

Regizorul a realizat pelicula Detachment într-o manieră sensibilă, intimistă redând viaţa cotidiană a lui Barthes inserând, pe ici-colo, flashback-uri, metafore poetice pentru a sugera o copilărie zguduită de sinuciderea mamei şi singurătatea sufocantă a acestui profesor-suplinitor. El îşi exprimă (prin voice-over) îndoielile, multe determinate de haosul familial care l-a îndreptat spre această detaşare, menţinându-şi mereu echilibrul. Adrien Brody, oscarizat pentru interpretarea din The Pianist (2002), aduce o interpretare de-o bulversantă umanitate. El poate fi la fel de bine rezervat în detaşarea autoimpusă, dar şi exploziv atunci când carapacea personajului său este spulberată.

În cazul în care personajul principal datorează numele său intelectualului francez Roland Barthes, titlul vine cu siguranţă de la Albert Camus, care scria în "Noces": "N-am simţit niciodată până acum detaşarea mea de mine însumi, cât şi prezenţa mea pe lume." («Jamais je n'avais senti, si avant, à la fois mon détachement de moi-même et ma présence au monde.»)

Filmul, realizat ca un videoclip de dimensiuni mai mari, foloseşte unele gadgeturi formale mai ales pentru pasajele onirice (animaţii groteşti desenate cu creta pe tablă), dar depăşeşte zona artificialului. Pentru a zugrăvi relaţiile umane aflate la limită sau confuze, regizorul a livrat personaje dense graţie unei distribuţii bine alcătuite: Lucy Liu, consilierul psihologic al elevilor, Marcia Gay Harden ("abonată", se pare, la rolurile de profesoară), directoarea mereu presată, Christina Hendricks, voluptoasa secretară din Mad Men, colegă cu Henry Barthes, care participă la "incidentul" dintre acesta şi adolescenta Meredith şi, nu în cele din urmă, Bryan Cranston, celebru din seria Breaking Bad, aici, "înarmat" cu tablete antidepresive pentru a ţine piept junilor "învăţăcei".

Tragediei din final, sinuciderea lui Meredidh, îi succede recuperarea celeilalte adolescente, Erica; ea se debarasează de modul de viaţă anterior, după ce iese de la Rehab.

Filmul Detachment invocă, cu necesitate, sensibilitatea publicului şi dacă acesta reuşeşte să rezoneze, pelicula devine astfel o oglindă de-o tristeţe nemărginită.




 Toate articolele despre Detachment


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Mădălina Dumitrache


Alte articole

 Gânduri pe marginea unui tip de film - Detachment, Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer