Nu am făcut-o din motive lesne de ghicit. Dar cine a fost acolo mă înţelege când spun că aş fi stat şi pe scări, şi în picioare, şi în frig ca s-o mai văd şi s-o mai aud încă o dată. Dacă aş fi luat duminică premiul cel mare la Loto n-aş fi fost mai fericită decât dacă aş fi găsit pe stradă un al doilea bilet la concertul Larei Fabian. Sau să-l câştig la radio. Sau să-mi pice din cer. Nu e fanatismul vreunui fan disperat care îşi tatuează pe tot corpul numele artistului preferat şi călătoreşte cu el prin toate turneele (nici măcar nu mă pot numi fană a Larei Fabian, nu am decât trei melodii de-ale ei în playlist). Sunt bucuria şi uimirea de a vedea pe scenă un om firesc, cu atât mai mult cu cât până şi pe stradă firescul este din ce în ce mai greu de găsit. E admiraţia pentru un om frumos. Un om talentat, cu nevoie prea puţină de reflectoare şi artificii. Spectacolul Larei a stat sub semnul simplităţii de la început până la sfârşit. Fără nume sonore în deschidere, fără amenajări care să prefigureze desfăşurarea unei întregi industrii muzicale pe scenă. Fără aşteptări prelungite cu aere de vedetism. Scena amenajată ca un salon: o canapea roşie în centru, trandafiri albi, pian şi sfeşnice cu lumânări. Rafinat, dar nu ostentativ. Şi chiar dacă la un moment dat m-am întrebat ce caută acolo o sofa... puţin cam mare, rostul ei mi s-a lămurit pe parcurs.
Lara nu s-a lăsat mult aşteptată. A intrat în scenă sobră, tăcută. Şi a primit încă de la început ceea ce alţi artişti primesc abia la sfârşit. Sala nu doar aplauda. Era ceva dincolo de zgomotul a 8.000 de palme care se izbesc ritmic, convenţional, politicos. Dincolo de uralele şi fluierăturile cam de stadion ale unora, scuzate numai de marea bucurie de a o vedea. Era un entuziasm, un fior, ceva electric care ne străbătea şi se ridica în aer aproape vizibil. Lara a început cu J'y crois encore. A avut alături numai un chitarist, un pianist şi un percuţionist - care ne-a uimit cu un moment... clipocitor de percuţie în apă. Magicians on stage, de altfel, după cum ea însăşi i-a numit. Însă dincolo de orchestraţia armonioasă, fără cusur, ceea ce m-a frapat a fost un ceva din vocea ei, un quelque chose care nu răzbate în înregistrări: Lara are vocea foarte, foarte tânără. Surprinzător de suavă şi proaspătă chiar şi atunci când vorbeşte, mai ales dacă ştii în ce volte şi tenebre sonore se poate avânta atunci când cântă. Uimitor de cristalină, mai ales dacă i-ai auzit de nenumărate ori strigătele răguşite din Je suis malade şi suspinele înfundate din Caruso. Mi-am dat seama că Lara are disponibilitatea vocală a celei care nu doar cântă, ci în acelaşi timp strigă, suspină, şopteşte. Căderea, recăderea şi înălţarea, smulgerea, chinul şi liniştirea se regăsesc în vocea Larei ca şi în tot suflul dramatic în care îşi învăluie piesele.
Înaltă, cu o coamă leonină şi îmbrăcată într-un soi de chimono negru cu motive florale aurii, se plimba nestingherită pe scenă şi vorbea între cântece, în... fr-anglais, cu aerul că ar fi stat la taclale cu nişte prieteni dragi. Vreo 4.000 la număr, dar încăpeau toţi în inima ei. Departe de replici precum Mânuţele sus!, Să vă aud cum strigaţi! etc., cu care unii sau alţii ce-şi zic artişti găsesc să facă atmosferă la concertele lor, Larei îi stă în putere să răspândească o pulbere magică peste cei prezenţi. Fiecare piesă a avut o poveste. Ne-a istorisit despre cei de dincolo, care se îngrijesc de noi întotdeauna, despre cum niciodată nu primim mai mult decât putem duce, chiar dacă ni se pare. Despre cum îi recunoaştem pe cei în stare să ne devină modele, fără ca nimeni să ni-i arate. Despre cum suntem tentaţi să părem altcineva, pentru că nu ne dăm seama de frumuseţea sufletelor noastre. Despre prietenia care este precum vântul dedesubtul aripilor noastre. Despre reîncarnare şi îngeri, după care a ţinut să precizeze că nu a luat-o razna, fiindcă nu are decât apă în paharele de pe pian. Ne-a povestit despre cum Nana Mouskouri a primit-o pe scenă şi a îmbrăţişat-o atunci când avea numai opt ani - una dintre cele mai de preţ amintiri. Apoi, la scurt timp, a avut prilejul să dăruiască o amintire asemănătoare unei fetiţe care a pătruns pe scenă cu un buchet mai mare decât ea. Lara a oprit totul, s-a aplecat şi a îmbrăţişat-o: Comment t'appelles tu? Derută. What's your name? Nimic. În sală începuseră vociferările (Cum te cheamă? Zi cum te cheamă!). Lara însăşi a vrut să ştie cum se spune în română, ca să o ajute. Însă... tăcere. Sala în fierbere. Apoi, când nimeni nu se mai aştepta, vocea copilei de-o şchioapă răsună în microfon. Şi nu oricum: My name is Bianca. Aplauze ropotitoare. Momentul a fost atât de spontan, atât de natural şi neaşteptat încât, dacă aş fi fost mama fetiţei, cred că mi-ar fi plesnit ceva, pe undeva, de mândrie. Cât despre cea mică... o să treacă ceva timp înainte să uite asta. Lara e foarte caldă cu cei care o iubesc şi o admiră. Şi nu se sfieşte să întrerupă curgerea fără cusur a concertului cu momente imprevizibile. De pildă, ca atunci când l-a certat pe un om de ordine care îi cerea socoteală unui fan pentru fotografiile făcute: You can take as many photos as you please, i-a spus ea admiratorului, cu un zâmbet împăciuitor, după ce bodyguard-ul s-a îndepărtat ruşinat.
Melodiile şi poveştile lor curgeau una după alta, canapeaua roşie se umplea văzând cu ochii cu buchete care veneau şuvoi din sală (astfel încât, la o piesă mai lentă, cântăreaţa nu a mai avut decât un colţişor pe care să se aşeze). Şi totuşi, momentul aşteptat de toată lumea întârzia. Cu ani în urmă, când am văzut prima dată înregistrarea din 2002 a concertului Nue în care sala o ia prin surprindere şi cântă în locul ei Je t'aime, m-am întrebat ce inginerie grozavă, ce organizare de fier trebuie să fi stat în spatele iniţiativei, ca să faci o sală plină să cânte atât de corect la unison. Ba că erau vorbiţi cu clăparul, ba că erau plasaţi printre ei instigatori la eufonie... N-a fost nevoie nici de una, nici de cealaltă ca minunea să se întâmple şi la Sala Palatului. În fapt, lucrurile au fost mult mai simple: pe fiecare fotoliu, membrii unui fanclub autohton pregătiseră câte o foaie. Pe faţă, într-o inimă albă decupată în imprimeul de petale de trandafir, scria: Tu nous as manqué... Pe spate, versurile melodiei, cu rugămintea (în română, engleză şi franceză) ca la primele acorduri ale piesei fiecare să ridice hârtia în aer şi să cânte cu Lara. Aşa s-a şi întâmplat. Numai că Lara a tăcut şi a rămas să se bucure de ceea ce se întâmpla înaintea ochilor ei. Şi, chiar dacă surpriza nu mai este de zece ani o surpriză, de când probabil că i se tot întâmplă, cântăreaţa părea dezarmată, plângând în mijlocul scenei. Într-adevăr, ceea ce se întâmpla în sală era copleşitor: 4.000 de oameni dintr-o ţară străină, în care n-ai mai fost niciodată, ridică de dragul tău foi pe care scrie că le-a fost dor de tine; 4.000 de oameni cântă în locul tău, fără cusur, una din piesele care te-au făcut celebră; 4.000 de oameni spun la unison je t'aime, je t'aime... Şi, în felul lui, fiecare vorbeşte serios.
Frisonul general s-a prelungit şi la următoarea piesă, Je suis malade. Câţiva curajoşi au încercat să repete momentul din proprie iniţiativă, dar s-au poticnit la al doilea vers din refren, care nu, nu mai era totuna cu titlul. Lara, cu bun-simţ, s-a făcut că nu a observat şi chiar i-a încurajat: I can't resist 4.000 voices! Prin faţă, câţiva francofoni mai răzleţi s-au încumetat să ducă la final refrenul. Chiar dacă uşor penibil, momentul a fost savuros tocmai prin imprevizibilul care a reuşit să rupă orice barieră dintre scenă şi sală. Oricum, Lara nu e omul barierelor.
Trecuseră deja aproape două ore. Şi mie tot mi se părea că e la început. Că mai era mult, mult de cântat. Mai avea Caruso, mai avea Love by grace, mai avea I will love again... Ar mai fi fost multe, şi probabil că şi dacă le-ar fi cântat de câte două-trei ori, publicul nu s-ar fi săturat... Însă poate că tocmai asta este regula de aur a Larei, dacă rigiditatea unor reguli poate exista lângă o atare căldură şi bucurie: să nu ne săturăm niciodată. După două bisuri câştigate cu multe, multe aplauze - Adagio şi Le secret, pe care l-a cântat pentru noi şi pentru fetiţa ei, de care îi era dor - a ieşit din scenă. La fel de firesc şi discret precum intrase.
Ea avea să reintre şi în seara următoare. Eu, însă, n-aveam decât să mi-o închipui. Cu jind.
(concert Lara Fabian la Bucureşti, Sala Palatului, sâmbătă, 17 martie 2012, orele 20:00)