Chick Corea şi Gary Burton sau Cum să călătorim împreună

Chick Corea şi Gary Burton se scriu unul pe altul sau, mai precis, se cântă. Îşi construiesc propriul labirint de sunete prin care auditoriul se plimbă fermecat. La prima cotitură, se pot întâlni zâmbetele Cheshire apărând şi dispărând de niciunde, dansatori de flamenco ce traversează în grabă culoarele, sunt tigrii, lei şi urşi, un întreg circ care clocoteşte de veselie, străzi lăturalnice pe care se plimbă doar cei mai singuratici trecători, mingi care sar din braţe de copii, cimitire unde sunt îngropaţi cei al căror nume va fi uitat şi câte şi mai câte. Notele se întretaie, se îngustează, cotesc pe coridoare neaşteptate, la fel ca labirintul care se umple mereu de alte povestiri. Dacă lumea e vis şi dacă aş putea alege visul care mi se potriveşte, l-aş contempla pe ăsta. M-aş aşeza în mijloc, ca să nu pierd nimic important şi as călători ca în o mie şi una de nopţi în imagini închise în alte imagini şi apoi în alte imagini şi tot aşa până la capătul imaginaţiei.
 
Chick Corea şi Gary Burton urzesc cu atenţie fiecare strat de realitate, o notă greşită poate să distrugă populaţii întregi, seri ceţoase şi dimineţi însorite. Nu e un drum solitar, lângă faţa mea se lipeşte sufletul celui de lângă şi lanţul se lasă purtat de curentul de emoţii. E bucuria de a primi, lepădând tot ce ne îngreunează înaintarea. Călcăm pe alte poteci, fără memorie şi fără timp. Mergem fără odihnă şi nu mai ştiu dacă sunt eu sau alţii, pentru că ne simt bucurându-ne şi tresărind laolaltă. Dacă lumea e vis şi dacă aş putea alege visul care mi se potriveşte, l-aş contempla pe ăsta. M-aş lega de note şi apoi de toţi ceilalţi şi aşa ne-am găsi eliberarea.