Generozitatea umană necondiţionată sau omul bun de pus pe rană - Humpty Dumpty

Teatrul Clasic "Ioan Slavici" Arad propune pentru stagiunea 2011-2012 un spectacol proaspăt din punct de vedere al tematicii, enunţat scenic de către tânărul regizor Bobi Pricop - Humpty Dumpty de Eric Bogosian. Distribuţia se compune din tânăra generaţie de actori ai Teatrului Clasic "Ioan Slavici" Arad: Robert Pavicsits (Nat), Ştefan Statnic (Max), Georgiana Popan (Nicole), Alex Mărgineanu (Troy), Cecilia Donat (Spoon). Cinci actori care au crezut cu temeinicie în ideea regizorală şi în textul ales de Bobi Pricop, dăruindu-se pe deplin şi fără echivoc şi înţelegând că este un text important în evoluţia lor artistică. Toate personajele sunt principale, fiecare are o importanţă capitală pe parcursul spectacolului. Întâlnim tipologii diferite: carierista dependentă de muncă, searbădă şi cu aere de şefă; scriitorul care nu scrie - un eşuat care nu îşi găseşte locul în societate şi acceptă facil rolul de întreţinut; femeia prostuţă, veşnic mirată, care îşi ascunde traumele sub aparenta naivitate tâmpă; boemul de metropolă, parvenitul iubitor al high-life-ul luxurios; omul simplu care ajută dezinteresat. Pentru ca povestea să explodeze este necesară o situaţie de criză într-un loc rupt de lume, în cazul de faţă o pană de curent conduce acţiunea şi personajele către stări nebănuite, se ajunge chiar până la paroxism pe alocuri, astfel fiind dezvăluite secrete adânc zăvorâte. Personajul Spoon, întrupat de către Cecilia Donat rosteşte o replică care mi se pare fundamentală pentru prezenta situaţie de viaţă: "Trăim într-o structură socială extrem de vulnerabilă. Fiecare lucru afectează alt lucru în mii de feluri."

Oamenii simt nevoia de a purta măşti în viaţa cotidiană şi doar o situaţie conflictuală cu iz de conspiraţie are puterea de a dinamita toate elementele artificiale din comportamentul lor de zi cu zi. Nu ne putem arăta supremaţia în viaţă decât dacă păream ceva ce e pe placul superiorilor noştri sau al mediului care ne înconjoară. Până şi indivizii se "pierd" în ei înşişi, iar regăsirea produce o schimbare de o amploare nebănuită. Tot veninul acumulat este împrăştiat în jur, iar consecinţele au o turnură demnă de un thriller psihologic. Practic înţelegem că artificialitatea creează monştri. Lucrul pozitiv este că un om bun reuşeşte să spargă carapacea de artificialitate a celorlalţi. Următorul pasaj dezvăluie că până şi cea mai dură femeie de afaceri are momentele ei de sinceritate şi de umanitate.
"NICOLE: Nat, tu ai o prietenă?
NAT: Nu. Nu chiar.
NICOLE: Ar trebui. Eşti un om bun."

Personajul Nat - bunul samaritean - ascunde în spatele unei apariţii respingătoare o sinceritate frapantă, acesta aruncă în cameră nişte adevăruri ancestrale, iar devotamentul său faţă de nişte străini este impresionant. Am ţinut să înşir câteva din replicile sale importante tocmai pentru a fi mai evidentă afirmaţia de mai sus: "Tre' să ai puţină încredere în oameni."; "Poate că o să ţi se pară o întrebare tâmpită, dar, dacă eşti scriitor, cum de nu te văd scriind ceva?"; "Aa, păi oamenii de pe-aici au trăit sute de ani fără electricitate. Ne descurcăm câteva zile. Ai mâncare şi pe cineva să-ţi ţină de cald, ce-ţi mai trebuie?"

Workoholic-ul uită de umanitate, se usucă pe interior şi devine un obsedat care trebuie să deţină controlul. Controlul, însă, abordat şi revărsat asupra omului de lângă acesta, produce mutaţii sentimentale dintre cele mai halucinante. Este impetuos necesară o situaţie limită pentru a declanşa tot dezastrul şi toată paranoia specifică unui cataclism. Extrapolarea situaţiei proprii la parametrii mult mai mari devine singurul scop în situaţia de criză creată de un "divin histrion" cu intenţia de a distruge clişeele comportamentale. Urmările stării de asediu produc modificări ale structurilor umane înfăţişate voalat sub chipuri schimonosite de modernitatea specifică Americii computerizate şi telecomunicate până în dinţi. Modernitatea trebuie menţinută în limite care să nu sfideze dezvoltarea individului în cadrul lui social. Tipologiile înfăţişate sunt diverse, uşor recognoscibile în cotidianul nostru.

Nicole, femeia de afaceri, neînfricată şi stăpână pe mijloacele proprii ajunge spre sfârşitul spectacolului la o concluzie care poate fi, totodată, şi morala piesei: "Poate vieţile noastre "normale", poate alea-s ieşite din comun. Artificiale."

Spectacolul Humpty Dumpty de Eric Bogasian mai aduce în atenţie şi obsesia oamenilor de a ajunge celebri cu orice preţ şi de a nu rămâne nişte anonimi în această lume plină de anonimi. Max - scriitorul blazat , dornic să scrie cu orice preţ - relevă acest aspect într-un mod foarte relevant: "Ieri noapte m-am trezit şi era groaznic de frig. Se stinsese focul. Şi m-am dus afară să iau nişte vreascuri. Era beznă. Şi m-am uitam la cer, la stele. Am stat vreun sfert de oră. Şi mi-am dat seama că n-am văzut niciun avion. Niciunul. Şi am aşteptat. Am îngheţat de frig. Am stat şi am aşteptat să văd unul. Şi m-am gândit, vreau înapoi acasă. Vreau să fiu eu. Aici nu sunt eu.... Şi dacă s-ar întâmpla ceva, dacă aş rămâne blocat aici, n-ar afla nimeni. Aş dispărea pur şi simplu - şi nimeni n-ar şti că am existat. (...) Ca oamenii care mor de ciumă. Care mor într-un cataclism. Cine sunt oamenii ăia? Cine ştie cum îi cheamă? Nimeni nu ştie. Dacă mori aşa, anonim, înseamnă că, de fapt, n-ai trăit deloc?"

Ne este frică de anonimat, de eşec, de sărăcie, de singurătate şi de multe ori preferăm să devenim nişte inşi îmbibaţi de artificialitate, doar pentru a ne păcăli simţurile. Ne interesează de ce părere îşi fac ceilalţi despre noi şi tocmai ca urmare a acestui fapt ne automutilăm zilnic până când nu ne mai rămâne vlagă să ne bucurăm de "conurile de brad", de o zi cu soare, de căprioare şi chiar de oamenii din jurul nostru.

Personajul care emoţionează cel mai pregnant este NAT - omul bun - cel care nu aşteaptă nimic în schimbul serviciilor sale şi îşi trăieşte existenţa cu scopul ajutorării celorlalţi. Omul simplu lipsit de meschinării şi judecăţi de valoare, insul care cercetează şi trage concluziile cele mai fireşti. Nat nu este apariţia cea mai atrăgătoare, el este HUMPTY DUMPTY, oul care poate susţine greutatea unui elefant dacă este poziţionat cu atenţie, dar se sparge la căderea pe podea. Însăşi Nicole, într-un moment de delir datorat situaţiei de criză, enunţă acest fapt:
"NICOLE: Ştii ce-mi place la ouă?
MAX: Ce?
NICOLE: Sunt aşa, perfecte. Perfecte... dar...
MAX: Căcat.
NICOLE: Ştii, poţi să pui o 100 de kilograme pe un ou ca ăsta... şi nu se sparge. Serios. Foarte dur. O minune a fizicii.
MAX: Nicole.
NICOLE: Un ou poate susţine o greutate uriaşă, incredibilă. Cred c-am auzit undeva că dacă aşezi un ou cum trebuie poţi să îl loveşti cu un ciocan şi nu se sparge. Sau nu, nu cred că era cu un ciocan.
MAX: Ai băut?
NICOLE: Stai, am greşit. Un elefant, da. Un elefant poate să calce pe un ou şi nu se sparge. Incredibil, nu? Un ou, să susţină o asemenea greutate.
MAX: Nicole.
NICOLE: E incredibil. Dar, dacă-l scapi... Se face praf.
MAX: Te rog.
NICOLE: Aşa fragile."

Legenda lui Humpty Dumpty îşi are rădăcinile în anul 1810. La vremea aceea, termenul de "humpty dumpty" era atribuit unei persoane neîndemânatice, astfel că acest cântec de leagăn a fost conceput iniţial sub forma unei ghicitori. Nu se menţiona clar că Humpty Dumpty este un ou, cititorului îi era lăsată plăcerea de a descoperi acest lucru. Bineînţeles că astăzi toată lumea ştie că este vorba despre un ou. Un zvon pretinde că acest Humpty Dumpty ar fi de fapt regele Richard III al Angliei, iar zidul, imaginea calului său.

Cântecul de leagăn în varianta sa originală sună aşa: "Humpty Dumpty sat on a wall,/ Humpty Dumpty had a great fall./ All the king's horses and all the king's men/ Couldn't put Humpty together again."

Spectacolul realizat sub direcţia de scenă a lui Bobi Pricop este îmbibat de migală şi de dăruire. Nici un lucru nu este lăsat la voia întâmplării, iar acesta a reuşit împreună cu actorii implicaţi şi cu echipa aferentă spectacolului să creeze un spectacol coerent, sudat şi de o veridicitate şi intensitate uimitoare. Actorii sunt dedicaţi în totalitate poveştii lui Eric Bogasian - dramaturg american de origine armeană, capabil să releve tarele societăţii contemporane prin mijloace non-invazive şi fără vehemenţă. Povestea curge şi brusc suferă modificări abisale şi iar curge şi iar este intersectată de lucruri care o dinamizează. Un astfel de dramaturg este foarte valoros pentru un actor, deoarece îţi oferă multe posibilităţi de a-ţi construi personajul. Valenţele personajelor sunt multiple, sunt complexe şi uşor de citit de către spectatori, lucru rar în ultimul timp, din cauza dorinţei regizorilor de a încripta personajele din spectacolele lor. Ei nu, Bobi Pricop este un regizor sincer, care nu pretinde că ştie mai multe decât ştie şi tocmai acest lucru face ca spectacolele lui să aibă un suflu viu şi sincer.