Americanul Edgar Rice Burroughs (1875-1950) este cel care a reuşit să creeze şi să impună două figuri iconice ale culturii populare americane, şi nu numai: "omul junglei" Tarzan şi ex-soldatul confederat John Carter, ale cărui aventuri pe Planeta Roşie sunt narate în seria deschisă de A Princess of Mars (1912). Din păcate, lipsa completă de talent literar a autorului transformă aceste texte în ceea ce anglo-saxonii numesc "trash" (sau, cu un termen mai blând, "pulp").
Burroughs nu este niciodată menţionat pe vreo listă serioasă a autorilor frecventabili de către adolescenţi (unde ar intra Verne, Wells, L. Frank Baum, J.M. Barrie sau L. Carroll).
Cu toate acestea, aventurile lui John Carter pe Marte au avut un imens succes în America. Seria de romane SF a lui Burroughs a influenţat masiv apariţia genului space-opera în anii '30 (cu eroi ca Flash Gordon, Buck Rogers etc.) şi revitalizarea modernă a acestuia de către George Lucas, cu Star Wars. Astfel, John Carter poate fi socotit "strămoşul" îndepărtat al mai multor eroi science-fiction, care au populat imaginarul colectiv al ultimului secol.
De la regizorul lui Wall-E
E de înţeles, din aceste motive, cât de aşteptată era aducerea, pentru prima dată pe marele ecran, a aventurilor marţiene ale acestui personaj american heraldic (filmul marchează, de altfel, şi trecerea unui secol de la prima apariţie a cărţii, în anul 1912). Un alt motiv de maxim interes era semnătura regizorului Andrew Stanton, unul din creierele de la Pixar, responsabil pentru acea bijuterie de animaţie care este filmul Wall-E (2008).
John Carter reprezintă trecerea lui Stanton de la animaţie la filmul live-action, adică un film cu actori în carne şi oase. Ca şi în cazul lui Brad Bird (realizatorul Incredibles, trecut la live-action cu Misiune imposibilă 4), însă, presiunea financiară a fost uriaşă şi a grevat asupra aspectelor creative ale producţiei. Un astfel de film trebuie să-şi scoată banii (mulţi) cu orice preţ, iar John Carter a reuşit să facă asta. Preţul? Sacrificarea oricărei (eventuale) poezii a aventurilor marţiene ale fostului soldat din Războiul Civil şi a poveştii sale de dragoste cu o prinţesă umanoidă de pe Planeta Roşie.
Din păcate, pare că sărăcia - literară şi imaginativă - a romanului inspirator (şi a autorului său) s-a extins şi asupra filmului, transformându-l într-un produs lipsit de interes (mai ales atunci când eşti familiar cu zecile de personaje şi aventuri ulterioare lui John Carter, fie ele derivate din această carte).
Kitsch à l'americaine
Cele peste două ore nu sunt altceva, în cea mai mare parte, decât o înşiruire de lupte şi bătăi între musculosul Carter şi inamicii săi marţieni (era preferabil, din acest punct de vedere, un film şi un personaj precum Conan Barbarul din 2011). Mai ales dacă vezi filmul în condiţii tehnice performante, acesta nu face decât să te plictisească şi obosească (ce deosebire faţă de Avatar sau de Alice 3D a lui Tim Burton).
Nimic nu se ghiceşte din farmecul nemărginit al lui Wall-E, precedentul film al lui Stanton. Ca un făcut, şi actorii principali sunt complet lipsiţi de charismă. Taylor Kitsch (John Carter) pare că are un nume predestinat, iar Lynn Collins (Dejah Thoris) arată a orice, numai a prinţesă (fie ea şi marţiană) nu.
Actori buni, ca Samantha Morton sau Willem Dafoe, sunt oricum de nerecunoscut sub înfăţişarea lor digitală. Nostalgia te poate face să te gândeşti la Aelita lui Aleksei Tolstoi (ecranizată, în 1924, de Iakov Protazanov), neecranizabilă acum pentru că e considerată o poveste comunistă. Dar ce diferenţă între poezia lui Tolstoi şi acest kitsch americănesc!