Dar nu, aceasta nu e o recenzie a unui concert Pink Floyd, oricât aş vrea eu. Asta ar însemna să mă întorc în timp, ceea ce nu este posibil. Şi totuşi... Mă apropii de muzeu şi citesc pe afiş: Istoria unui meşteşug. Petru Kindlein: ceasornicar şi bijutier. Şi într-adevăr, expoziţia m-a transpus în altă lume, în alt timp, în care un om putea deveni maestru în meseria sa, ceea ce îi aducea aprecierea şi respectul din partea comunităţii, toate acestea constituind repere solide care făcau ca ordinea lucrurilor şi sensul unei vieţi să fie mai clare. Iar o astfel de viaţă împlinită şi cu sens însemna într-un fel învingerea timpului.
Expoziţia a fost realizată de Emil Kindlein, care a găsit în podul casei bunicului său - Petru Kindlein - mobilier, unelte, reclame, cataloage de cesornicar, ştampile, sticluţe, ochelari, cutii şi sertăraşe de metal şi de lemn, poze, documente, precum şi peste o mie de ceasuri cu care a reconstituit prăvălia şi atelierul de ceasornicar şi bijutier al bunicului său, care a funcţionat în Lugoj în prima jumătate al secolului al XX-lea. Din povestirile lui Emil, mi l-am închipuit pe ceasornicarul priceput şi energic, care mergea cu bicicleta, care era pasionat şi de fotografie şi arbitraj, care vorbea germană, maghiară şi română, ca un adevărat bănăţean din acele timpuri, înconjurat în prăvălia sa de ticăitul ceasurilor deşteptătoare, de perete, de mână sau de şemineu.
Expoziţia ne-a reamintit de un meşteşug pe cale de dispariţie, care presupune a te apleca cu răbdare, migală şi cunoştinţe acumulate prin practică de ani şi ani asupra unor maşinării complicate şi delicate, a şti să mânuieşti cu precizia unui chirurg instrumente minuscule. Căci cum ar putea supravieţui o astfel de artă în zilele noastre tehnologizate şi grăbite, care stau sub semnul consumului, a legii cumpără-aruncă-cumpără, care învârt roata economiei şi a vieţilor noastre tot mai rapid, într-un mecanism care mă duce cu gândul la roata în care aleargă în gol şoarecii într-o cuşcă.
M-a mişcat când Emil Kindlein ne-a vorbit la vernisajul expoziţiei despre cinste, punctualitate, hărnicie - calităţi care erau trecute în scrisoarea de recomandare pe care-o primise bunicul său ceasornicar de la maestrul lui - calităţi care astăzi sună desuet, când ne-a vorbit despre a fi împlinit, fericit şi liber, în ciuda vremurilor potrivnice, în care istoria cu I mare, cea despre care noi am învăţat doar din manuale, de la o distanţă sigură, îţi bătea la uşă şi însemna înrolare, război, deportare, comunism, persecuţie, naţionalizare, de care nici Petru Kindlein nu a scăpat, fiind trimis pe front, în timp ce soţia sa a fost deportată în Rusia. Şi cu toate acestea, când am vazut fotografia în care bătrânul Kindlein îi oferea soţiei sale un trandafir, amândoi cu părul alb, râzând luminos în grădina casei lor, am ştiut că Emil avea dreptate: bunicul său a fost fericit.
Vernisajul s-a încheiat cu Muzică de colecţie, adică un concert a lui Emil Kindlein şi Daniel-Silvian Petre, sub numele de Acoustica, în librăria Cărtureşti (Timisoara), unde ne-am înghesuit cu mic cu mare în faţa unui ceai, stând pe scaune, în picioare, şi pe jos, zâmbind ca şi cum am fi fost toţi părtaşi la un secret ce ni s-a împărtăşit în ziua aceea. Şi zâmbind în continuare, ca la orice muzică care face bine la ureche şi la suflet, am ascultat interpretări acustice ale unor piese de la The Doors, Johnny Cash, Nirvana, Cream, Led Zeppelin, Janis Joplin, precum şi compoziţii muzicale pe versuri din folclor cules de Anton Pann, poezii de Ion Minulescu, Daniel-Silvian Petre şi Traian Dorz, cu ale cărui versuri închei:
Eram mâhnit cum bate ceasul
De graba lui umbrit oftam,
Mi se părea că vremea trece,
Mi se părea, dar eu treceam.
