E foarte interesant că Daniel Radcliffe a avut parte parcă numai de ecranizări. A început ca vedetă-copil cu David Copperfield, a trecut prin planetara franciză cu Harry Potter şi a ajuns acum la mal, cu bine, datorită acestui horror, ca examen de maturitate. Şi se descurcă, te convinge, te face părtaş poveştii sale cu fantome.
Este vorba de ecranizarea romanului imaginat de Susan Hill, căruia i s-a schimbat finalul dur cu unul oarecum mai pozitiv, în lumină (mă rog, în ceaţă). Şi filmul stă în picioare datorită pictorilor de costume, scenografiei inteligente care îţi înfăşoară atenţia ca o pânză lipicioasă de păianjen cu mii de detalii de mobilier victorian. Cadre plastice cu toate datele unei poveşti gothice, expresioniste. Tonuri foarte stinse. Avem noaptea, cu felinare şi lumânări, conacul care arată ca cel din Great Expectations (dar se dovedeşte mai degrabă că este cel din The Haunting, cu toate zgomotele de acolo). Ceaţa şi ploaia dezolantă, tragică, când siluete se ridică din pământul mlăştinos. Coridorul îngust şi periculos. Camera care se apropie din spatele personajului. Pădurea, cimitirul, jucăriile mecanice cu ochii lor sticloşi, scările. Şi toate te afundă în scaun, iar zgomotele şi ţipetele, apariţiile rapide şi trecerile prin cadru reuşesc să te sperie pe bune de multe ori.
Radcliffe, concentrat, neras, cu un rol cu replici foarte puţine, pătrunde grav în acest univers al spiritelor neliniştite. Chiar dacă tinereţea actorului nu îl recomandă încă pentru roluri de tată, intri în convenţia propusă şi accepţi că este văduv şi cu fiu de patru ani.
Regizorul foloseşte doar unghiuri frontale, muzică tare şi în exces, zgomote de fond care nu recomandă ca filmul să fie văzut acasă cu lumina stinsă. Filmul are câte ceva din Dracula (venirea într-un loc lugubru, sătenii care se tem), din The Others (apropierea lentă de fotografii), fără însă să reuşească să te năucească ca acolo. Sigur, te scutură sănătos, te sperie. Scena coridorului, prin care trebuie să apară mama către copilul scos din noroi, cu umbra care înaintează pe măsură ce lumina se stinge şi transfocatorul ne apropie fundalul, e foarte reuşită. Ca şi cadrele exterioare cu drumul plastic cu maşina, văzut de sus, prin mlaştina de lângă mare.
Suspansul, surpriza sunt bine speculate, suficient ca să dea fiori. În timp ce personajul trece de la un sceptic venit să rezolve chestii profesionale la un bărbat speriat de moarte, pe măsură ce spiritele încep să i se arate în ipostazele lor cele mai cumplite.
Nu este un horror antologic, dar e foarte curat realizat, cu mare grijă pentru formă. Are toate datele şi toate clişeele (inclusiv cel final al necontenirii). Cu ajutorul distribuţiei reuşite, bifează tot ce şi-a propus. Chiar dacă rama poveştii este foarte strânsă - şi nu mă refer la faptul că totul devine claustrofobic -, şi filmul, şi spectatorul ajung cu bine la finalul cu generic cu aspect fantomatic, cadre de fum care se risipeşte misterios. Dacă sunteţi fanii genului sau pur şi simplu doriţi să îl vedeţi pe Radcliffe şi altfel decât cu fulger în frunte, vizionaţi. Nu veţi regreta.