Nu rataţi filmul perfect pentru toată familia!
Cel puţin din '37 încoace, de la dulceagul desen animat al lui Disney, cu eroina şi gura ei cât cireaşa, lucrurile au stat mereu cam la fel. Ecranizarea poveştii fraţilor Grimm a fost mereu ilustrativă, blândă, uşor desuetă. Mergeţi să vedeţi povestea aceasta nouă, cu tuşe moderne, cea mai orientalizată (dacă se poate spune aşa). Deplină încântare, nu vă înduraţi să plecaţi.
Sunt multe atuuri în oferta regizorului Tarsen Singh (creatorul hipnoticului SF psihologic The Cell). Sigur, întâi de toate este Julia Roberts. Regina jucată de ea, cu cele mai opulente, extravagante, umflate costume din toate versiunile, tiranică, cu replici tăioase şi scăpărătoare (dar fără să urle), este foarte umană. Aproape ca un redactor-şef de la Vogue. Singură, falită, pare că se îndrăgosteşte. Apariţiile ei - în sala tronului cu o rochie aurie lată cât camera, la bal cu una roşie şi guler supradimensionat din pene de păun alb sau la nuntă, cu crinolina formată din solzi de mătase - umplu ochii de bucurie şi amintesc de ţinutele Reginei Elizabeth I a Angliei. Actriţa ştie cum să-şi rostească replicile, incisiv. Veţi descoperi cu plăcere o Julia Roberts răutăcioasă şi că îi stă foarte bine pe acest contre-emploi. Acum celebra oglindă e mai mult un portal care o poartă într-un neaşteptat loc înconjurat de ape. Ridicarea din lichid, dreaptă, ca altădată Dracula lui Coppola, impresionantă.
Alt punct de atracţie spre vizionare este prezenţa în poveste şi pe generic a lui Lily Collins, adică nimeni altcineva decât frumoasa fiică a celebrului muzician Phil Collins. Au mai fost în ultimii ani câteva montări, unde tinerele aveau graţie, ochi splendizi, carismă, foarte bune pe rol. Poate aţi văzut Snow White cu Kristin Kreuk, filmul din 2001, unde actriţa cu ochi bridaţi străluceşte, dar, mai ales, Regina, glorioasă Miranda Richardson, cu oglinda ei zburătoare. Sau măcar The 10th Kingdom, miniseria cu Kimberley Williams, unde oglinda era tot un portal între lumi, numai că între aceasta modernă şi cea a poveştilor. Ei bine, acum veţi uita de tot ce-aţi mai văzut. Lily Collins, frumoasă în partea eteric-mirată, ca şi în scenele dure, de luptă cu sabia (căci această Albă ca Zăpada creşte, se maturizează, se emancipează, iese la înfruntare ca şi Alice in Wonderland a lui Burton), te ia cu blândeţe cu ea prin poveste. Nicicând convenţia nu a fost mai amuzantă.
Povestea e perfect originală, în ciuda vechimii sale. Nu sunt elemente care să imite sau să tragă cu ochiul la reuşite din trecut. Rochiile deja pomenite, scenografia cu detalii uimitoare - arcade de uşi, sala tronului, o cameră cu coloane torsate în care norii par că se mişcă pe pereţi, de fapt un fel de pavilion indian, un foişor în aer liber, un castel cocoţat pe o stâncă, mic şi îngust, cu turle în formă de bulb aurit de ceapă ca la bisericile ruseşti, un sat cu ţărani ca la Dickens, casa piticilor într-o scorbură uriaşă. Plus Prinţul şi Piticii - cine ar fi crezut? - personajele comice în poveste. Un Prinţ sobru şi puţin gogoman (plăcutul Armie Hammer pe care tocmai l-am admirat cu toţi în J. Edgar), acum cu o partitură de multe ori puternic amuzantă. Actorul schimbă registrul şi dă lovitura. Ar face bine să joace şi în viitor mai multă comedie. E bun. Cât despre cei 7 Pitici, ei sunt 7 actori cu adevărat de talie mică, fiecare altfel costumat - unul în armură, altul cu o blană de urs pe cap, celălalt ca un ranger / cowboy, un Napoleon cu tricorn, iar apariţia lor (frumoasă metaforă!) pe picioroange ca nişte burdufuri ce se pot plia, foarte plastică şi reuşită găselniţă.
Există în film o scenă cu toţi adunaţi, iar arta regizorului reuşeşte să te facă să vezi 7 bărbaţi frumoşi, 7 actori grozavi, 7 oameni şi atât. Bravo! Nu s-a mai întâmplat asta - în poveşti, Seinfeld sau oriunde în altă parte. Discriminare zero.
Am lăsat la urmă nada cea mai atrăgătoare la acest film. Toate cele descrise mai sus aduc un plus de farmec. Însă contează mult că este cea mai comică versiune, cu cel mai mult umor, cu jocuri de cuvinte, nostime pentru toată familia, cu mic, cu mare.
Dacă Mira Nair a translat mult povestea din Vanity Fair spre India, veţi descoperi cu mirare (şi încântare) că şi Albă ca Zăpada are parte de un moment Bollywood, căci se încheie cu un cântec (I Believe in Love) şi dans amuzant, atent filmat şi coregrafiat.
Un film despre a doua şansă, despre încredere în sine, feminist.