Port.ro / martie 2012
Hunger Games, The
Fac parte din oamenii aceia uşor gaga, care iubesc la nebunie genul SF. Mi se pare că în literatură, ca şi în film, aici se duce bătălia finală (pentru mine, mea culpa) cu talentul. Creatori de universuri credibile, strălucitoare şi magice, cu foc de artificii efervescent de imaginaţie, detalii inedite, chiar dacă pe scheme vechi, mitice. Cu atât mai mult în cinema, unde, în special în ultimii ani, tehnica se schimbă în fiecare zi şi apar efecte digitale ce permit aduceri la lumină a unor lumi nemaivăzute.
 
Gary Ross este un scenarist talentat. El a imaginat povestea din Big care l-a făcut celebru pe Tom Hanks, cu băieţelul transformat peste noapte în adult. Sau povestea din Pleasantville, unde doi tineri intră la propriu în serialul tv alb-negru şi transformă lumea prăfuită de acolo, modernizând-o prin senzuale culori puternice. Poate sunteţi norocoşii care şi-au umplut sufletele cu desenul animat  The Tale of Despereaux, cea cu şoarecul cu urechi mare care se prăpădea după cititul cărţilor (fără legătură cu filmul în discuţia de faţă - aţi văzut scurtmetrajul care a luat Oscarul în 2012, The Fantastic Flying books of Mr. Morris Lessmore? Ce minunăţie!). Bun. Aşadar, demonstrat, Gary Ross ştie să inventeze lumi. Păi, atunci de ce nu a mers aici? Că nu e prima dată când semnează şi regia.

Nu ştiu cine este Suzanne Collins, nu ştiam că a scris o trilogie şi că The Hunger Games este doar primul volum. Ştiam doar că e un SF, că e un film aşteptat, că, poate, se va merge şi mai departe de TRON. Nu. Nu. Greşit - răspunsuri de chestionar.

Totul începe cu ţărani ca într-un lagăr din taiga, cu hainele bune aproape ca în anii '40. Sunt case de lemn, sărace, dar e verdeaţa pădurii, sunt dealurile unde se poate vâna ilegal. Lumina filtrată printre frunze, vântul care ştie să adie. Şi aştepţi smulgerea din acest cadru să fie brutală, alertă, dramatică, cu sufletul la gură. Un Spartacus feminin. Că eroina tânără şi frumoasă (Jennifer Lawrence cu ochii ei speciali, fruntea înaltă şi faţa de rusoaică reuşeşte să fie credibilă) va porni într-o aventură de oprit respiraţia.
E drept, în aventură porneşte. Lungă (142 de minute!!!), dar incredibil de lentă.

Lumea aceasta futuristă, încă scindată în foarte bogaţi şi foarte săraci, este un mix de arhitectură urbană, cu zgârie-nori post-apocaliptici şi o Romă antică cu accente gothice, chiar naziste. Publicul noii arene, un fel de Colosseum supertehnologizat, decadent, machiat strident, cu peruci elaborate şi colorate, metrosexuali ciudaţi şi pierde-vară falşi în căutare de adrenalină vor sângele noilor gladiatori. Urmăriţi într-un planetar reality show. Sunt hăituiţi 24 de copii şi tineri prin pădure, ca mai demult adulţi în Escape from L.A. sau The Island of Dr. Moreau.

Însă de foarte, foarte multe ori ritmul nu numai că lâncezeşte, dar încetează să mai existe. Personajele aleargă prin pădure, se sfârtecă, aşteaptă venirea nopţii, iar spectatorul cască şi îşi face în minte listele de cumpărături.

Cartea a apărut deja tradusă la Editura Nemira. Nu am apucat să o citesc. Aşa că povestea poate să fie excepţională. Filmul însă e o jale. Şi o spun cu toată părerea de rău.

Sunt extrem de multe detalii. Au lucrat în neştire la scenografie, la designul obiectelor casnice. Mai mult ca sigur că unele vor intra în show-room-uri şi la vânzare. Sunt arme sofisticate. Dar antrenamente complet debile. Sunt jocuri de culise, cu un creator de joc şi animatorul emisiunii (Tucci foarte bun cu peruca lui albastră şi dinţii sclipitori), susţinători (Woody Harrelson cu plete blonde, dar departe de scânteia lui tipică), există morală, care se pierde în stufărişul formei fără fond.

E clar că moda trilogiilor trebuie să înceteze, că foamea de bani trebuie să găsească soluţii noi. Căci aceasta este una din cele mai slabe şi mai plictisitoare prime părţi ever. Până şi Priest a fost mai antrenant, interesant, reuşit.

Ce e cu adevărat frumos în film este centrul de comandă, masa de montaj hologramic, unde se creează obstacole, drumuri noi, de unde se lansează în eter voci - mult mai interesant decât la Truman Show. Din păcate, filmul nu înseamnă numai asta. Centrul de greutate stă pe protagonista care trebuie să supravieţuiască atacurilor de tot felul. Şi aici regizorul nu a ştiut ce ton să aleagă. Să fie grav? Liric? Să bage muzică eroică? Sau cu inflexiuni irlandeze? Poate uşor orientală cum a văzut la Luc Besson? Să nu pună nimic, ca la filmele independente?

Cert e că filmul nu impresionează o secundă, că emoţia şi empatia lipsesc cu desăvârşire, că lungimea şi lungirea scenelor aproape te adorm. Şi e păcat de atâta efort.

Regia: Gary Ross Cu: Jennifer Lawrence, Josh Hutcherson, Liam Hemsworth, Stanley Tucci

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus