Dragă Bucureştiule (care mă storci de vlagă, dar adesea şi de încântare...),
Anul acesta te-am dat pe Cluj. Am zis să renunţ măcar o dată să fiu în miezul lucrurilor, în buricul târgului şi-al ţării şi să văd cum e şi altfel, altundeva, altcumva... Să părăsesc urbea plină de claxoane, parbrize şiroind de ploaie şi umbrele triste, cocoşate peste trecătorii grăbiţi. Să mă avânt în necunoscut, un necunoscut ce se întinde la 600 de kilometri şi la o noapte de tren depărtare, să văd şi eu dacă-i adevărat ce cântă Magda Puşkaş, cum c-ar fi Clujul tot "hohotire de clopote"... Să mă îmbăt de graiul ardelenilor molcomi, care îndulcesc silabele finale, vorbesc tărăgănat şi cântă "La revedereee!" la fiecare despărţire, în loc să-l spună printre dinţi, să-l murmure sau să-l muşte, ca pe la tine... Două ore să-mi fie două ore: lungi, dilatate, pline, prelinse, liniştite - nu o jumătate de oră de pregătiri de plecare, plus o oră de metrou, plus 30 de minute de mers pe jos. Să urc pe străduţe în pantă, înguste, mărginite de pereţi scorojiţi şi să nu iau autobuzul pentru orice drum mărunt. Fie el chiar şi RATB-ul nocturn, ca o fantomă bufă, pe care, o noapte pe an, nu mai scrie nici "Vatra Luminoasă", nici "Cartierul Latin", nici "Baicului". Ci scrie, surâzând parcă, portocaliu, electronic şi complice, miilor de nebuni frumoşi care nu rămân noaptea acasă şi bat oraşul: "Noaptea Muzeelor"...
... care a venit peste Cluj după o zi însorită, în care am auzit ropotul de ploaie numai în receptor, vorbind cu cei rămaşi între zidurile tale. Am pornit la vânătoare de surprize şi încântări târziu, pe la 9 seara, cu tălpi deja dureroase după ore şi ore de umblet diurn. Dar cu nerăbdare, curiozitate şi cu o urmă de teamă, ca o voluntară responsabilă ce mă aflam, într-un oraş străin, îndepărtat - teamă că ochii nu o să vadă tot, că urechile nu o să înregistreze destul, că obiectivul aparatului care-mi atârna greu de umăr nu o să decupeze din atmosfera Clujului cele mai grăitoare cadre. Luasem deja legătura cu organizatorii din Cluj, ştiam că fuseseră în focuri cu pregătirile de acolo ca şi mai jos pe hartă, în Bucureşti. Avusesem ocazia să văd toată partea de culise: strădania, robotirea, hârtiile nenumărate, planurile de activitate şi termenele-limită, documentele, machetele, parteneriatele... Mă simţeam molipsită parcă de efortul lor, de dorinţa lor ca totul să decurgă bine, ca rodul muncii lor să placă şi să încânte, să stârnească uimirea, curiozitatea, bucuria. Să îi împrietenească pe oameni cu muzeele, să le arate că nu sunt nişte locuri vechi şi prăfuite, ci dimpotrivă! - nişte trasee surprinzătoare, încântătoare, aşteptând să fie parcurse, descoperite, să li se dezlege tainele...
"Puhoi de lume!" - Cred că de uimire, nu numai c-am gândit-o, dar am şi spus-o cu voce tare când am ajuns în centru. O prietenă, studentă în Cluj, zicea, zâmbind, că străzile erau mai pline decât în seara de dinainte, când fusese mare finală la fotbal U-CFR Cluj. Ha, cultura bate sportul, măcar o noapte pe an! Şi uite oamenii cum bat drumurile, care pe jos, care pe biciclete şi aproape că se îngrămădesc la intrările în muzee ca la pâine caldă. Par să aştepte vreun eveniment de seamă, declanşarea vreunui foc de artificii sau venirea vreunui personaj cunoscut. Sunt entuziaşti. Râd, vorbesc tare şi gesticulează, se plimbă de colo-dincolo şi nu par să regrete vreo oră de somn pierdută.
Prima oprire a fost la Muzeul Etnografic al Transilvaniei. În curtea interioară o mândruţă ardeleancă şi nişte flăcăi, care la orgă, care la vioară, cântau de mama focului: "Tu mi-ai rupt-o, tu mi-o coasă,/ Cu fir roşu de mătasă..." În jur, câţiva prichindei dansau aritmic şi bucuros, gustând din plin probabil una dintre puţinele seri în care nu trebuie să se culce la 8-9. Pe margini, târg de produse ecologice, dintre care coşul mare, din nuiele împletite, plin cu mere roşii, zemoase şi dulci-acrişoare m-a făcut să mă întorc la sfârşitul vizitei şi să îmi iau, pe câţiva lei, o pungă zdravănă.
Intrarea în Muzeu era mult prea îngustă pentru şuvoiul de oameni care încerca să îşi croiască drum. Mi-am adus aminte de metrou la orele de vârf şi, pentru câteva clipe, de starea de înăbuşire, de sufocare, când trebuie să urci un şir de trepte şi îţi pierzi echilibrul pentru că eşti încolţit din toate părţile de alţi şi alţi oameni în mişcare. Dar aici nimeni nu se grăbea şi bucuria m-a făcut să uit curând de claustrofobie. De tine n-am uitat, Bucureştiule dragă, ba chiar am simţit nevoia să împărtăşesc încântarea cu ceilalţi organizatori, rămaşi în capitală. Strigau în telefon - nu mă puteau auzi de hărmălaia de acolo, unde mulţime de bucureşteni tropăiau prin muzeele din circuit, la fel de încântaţi şi de dornici precum clujenii. "În Bucureşti nu a mai rămas nicio hartă!" Şi în Cluj se dăduseră toate. În sala mare, puzderie de copii, dar şi de adulţi, urmăreau, încântaţi şi curioşi, formele, culorile, luminile şi mişcările unei metropole din LEGO în miniatură. Dincolo de forfota din săli şi de mulţumirea de a vedea cu ochii mei roadele unei munci minuţioase de organizare şi promovare, muzeul în sine m-a uimit şi m-a lăsat cu un dor de-a mă întoarce şi de a-l vizita pe bucăţele, în linişte, de a-l stoarce de toate înţelesurile de care mustea şi pe care, în goana lucrurilor, puteam numai să le ghicesc... Se putea observa cu uşurinţă că în urma renovării din 2008, nu s-a petrecut numai o schimbare de vopsea şi de tencuială, ci definirea unui întreg concept, dens, unitar şi coerent, în spatele căruia se ghiceau nişte sinapse strălucite de etnologi şi muzeografi. În primul rând, costumele expuse. Puţina experienţă de voluntar la Muzeul Naţional al Ţăranului Român mă făcuse conştientă de faptul că afişarea unor costume ca simplă grămadă textilă nu are sens, oricât ar fi ele de frumoase, în absenţa unei corporalităţi care să le umple, să le dea formă. Dar aici, în Cluj, manechinele în mărime naturală care "umpleau" cămeşile, iile, fotele, cojoacele miţoase şi gulerele îndantelate nu erau numai gips. Căci în tencuiala trupului de lut erau modelate atitudini, posturi, stări: semeţie, candoare, grijă, durere, supuşenie. Mi-a rămas întipărită pe retină mai ales o scenă în care mama, un manechin înveşmântat în cămeşă, fotă şi cu capul acoperit de o broboadă groasă, stătea aplecată peste leagănul de lemn al unui bebeluş de gips înfăşat cu grijă, leagăn deasupra căruia stătea agăţată, pe perete, cu ştergar şi busuioc, icoana Maicii Domnului. Pace, echilibru şi cuvioşie care nu răzbat de multe ori nici din aceia în carne şi oase. Un alt lucru care m-a apropiat sufleteşte de Muzeu a fost programul lor "Atinge şi cunoaşte!", anunţat şi explicat prin afişe lipite pe pereţi. Sfidând legea rigidă, claustrantă a lui "Nu atingeţi exponatele!", asemănătoare cu cea a lui "Nu călcaţi pe iarbă!" când tot ce îţi doreşti e să te tăvăleşti în rouă, cei de la Muzeul Etnografic al Transilvaniei par să empatizeze cu dorinţa de cunoaştere a vizitatorilor şi îi îndeamnă să atingă şi să se lege, în acest fel, de prezenţa conţinută de fiecare obiect în parte şi de toate celelalte atingeri pe care le poartă vechimea lui. Am plecat încântată, cu chef de-a mă întoarce şi cu mere zemoase în tolbă.
Am mers apoi, cam în fugă, la Muzeul de Artă. Printre coloanele de piatră ale clădirii şi pe scări umblau mai mult tineri şi studenţi şi mai puţin familii, ca în cealaltă parte. Totuşi, când am zărit, în trecere, două bătrânele sprijinite în umbrelele mari, stând de vorbă, mi-a venit gândul că cei din Cluj au răspuns chemării Nopţii Muzeelor de la baston până la biberon. Ceea ce infirmă întrucâtva legea sacrosantă a PR-ului, anume că niciodată nu te adresezi tuturor. Şi chiar dacă în sălile Muzeului de Artă prin care m-am plimbat cei mai mulţi erau junii, încântaţi probabil de perspectiva avangardistă a expoziţiei de artă modernă, la Balconul Baffny - atracţia principală a serii - ieşise toată lumea să se bucure de privelişte. Într-adevăr, prin plasa discretă atârnată de clădire se vedeau Catedrala Catolică, din piatră întunecată luminată măreţ şi lugubru de reflectoare, încrengătura străzilor pe care păreau să circule numai pete de lumină colorate şi multe siluete mici, pe două picioare, care creionau parcă tridimensional desenul de pe afişul Nopţii Muzeelor de anul acesta: oameni, mulţi oameni umblători şi curioşi, încântaţi şi nesătui să vadă, să vadă, să vadă...
La Muzeul Universităţii Babeş-Bolyai am ajuns prea târziu... Se închisese la 23:00, pe vremea când eram prinsă în mrejele unei librării deschise la acea oră târzie, în miros discret de ceaiuri şi de file de carte proaspăt scoasă de la tipar. Am găsit numai doi paznici pe treptele impozante ale clădirii, iar unul dintre ei mi-a făcut un semn cu mâna care aducea cu o chemare. L-am crezut pe cuvânt şi am vrut să urc, dar m-a oprit: "Ne pare rău, e închis!", cu un zâmbet galant pe sub mustaţa stufoasă. "Aţi spus-o aşa frumos încât a semănat cu o invitaţie!", i-am răspuns.
Mi-am continuat drumul până la Bastionul Croitorilor, unul dintre puţinele turnuri de apărare rămase în picioare în Clujul de azi şi recondiţionat după un incendiu din secolul al XVIII-lea. M-a şocat întrucâtva alăturarea îndrăzneaţă dinte vechi şi nou: ziduri de piatră cu aer de vechi şi scări de oţel şi sticlă. Turnul funcţionează ca spaţiu pentru felurite expoziţii itinerante, iar în Noaptea Muzeelor şi-a întâmpinat vizitatorii atât cu obiectele expuse, cât şi cu proiecţii de film. Am cunoscut-o pe una dintre organizatoarele din Cluj, care mi-a împărtăşit din bucuria ei, spunându-mi în acelaşi timp cât de greu este să răzbaţi în domeniul managementului cultural, dar şi cât de mare e împlinirea din nopţi ca aceea...
Durerea de picioare de după miezul nopţii mă făcea să îmi doresc cu ardoare un taxi spre cămin. Totuşi, am cedat rugăminţilor prietenei mele din Cluj de a vedea şi Muzeul Farmaciei, unde am intrat cu ultimul grup de vizitatori. Mai devreme ne descurajase coada incredibilă, având în vedere că muzeul asigura şi ghidaj. A fost o vizită pe repede-înainte, tonică precum un amestec de licori poznaşe sau precum ghida care părea să nu aibă vreodată nevoie de odihnă, dând pe-afară de vervă şi umor. În cele trei săli am aflat despre tratamentele cu praf de mumie, despre glandele anale de castor folosite pentru tratarea isteriei feminine, despre licorile de dragoste vândute în bâlci care nu erau altceva decât vin de proastă calitate, am văzut balanţe fine, mojare şi alte recipiente farmaceutice, precum şi aparatură medicală veche. După care am fost invitaţi afară cu jovialitate.
Bucureştiule dragă, am auzit că şi tu ai strălucit în Noaptea Muzeelor şi mă bucur, dar nu ştiu de ce nu-mi pare rău că nu am fost pe-acolo. După două zile pline, în care 48 de ore au fost 48 de ore, şi nu 24 plus 6 de metrou, plus 3 de autobuz, plus 3 de scări rulante în subterană, plus 12 de somn istovit... După două zile de umblet şi de uimire, în mirosul de dor şi forfotă al gării, pătruns prin geamul lăsat al vagonului, mi-am promis că o să mă întorc. Căci Noaptea Muzeelor şi Clujul par să aibă în comun vocaţia întoarcerii: să te facă să revii, să revezi pe îndelete locuri şi imagini care ţi s-au perindat prin faţa ochilor într-un timp prea scurt şi magic.
Cu drag,
O- locuitoare-deopotrivă-îndrăgostită-şi-sătulă-de-tine
