Are fler în a-şi alege distribuţia perfectă, are simţul ritmului, ştie să înainteze în poveste cu viteza potrivită, slalom bun printre urmăriri, gaguri şi scene casnice lirice. De data aceasta, şi în postură de producător, el atacă cu curaj o poveste după un joc video. Este aşadar un SF de acţiune cu invazie extraterestră, nimicitoare până la un punct şi, desigur, creaturi cu aspect reptilian.
Filmul începe cu trimiterea în spaţiu a unui semnal, către o galaxie unde se presupune că există o planetă asemănătoare Terrei, cu aer şi apă. Dar continuarea nu seamănă cu, să zicem, My Stepmother is an Alien, căci din abisul ceresc, de data aceasta, nu vine Kim Basinger, ci vin monoliţi de metal, purtători de nave de diferite forme şi calibre, care pot să facă totul praf în jur.
Nu este un film în 3D, dar are, bineînţeles, multe efecte vizuale (şi sonore!), părţi originale în ceea ce priveşte aspectul alienilor (mâinile lor mai cu seamă), al costumelor cu care fac faţă atmosferei noastre, navelor (care arată ca nişte insecte, dar se mişcă brutal asemenea taurilor gata de atac, cu adevărat splendide ieşind din ocean) şi armelor la care, la toate, cu adevărat, te uiţi cu atenţie. Chiar dacă partea de înfruntare între lumi vine abia în a doua jumătate a filmului.
Sigur, pelicula are multe alte nade. Este Liam Neeson, pe care ne bucurăm să îl vedem la lucru, că ştie şi poate (şi trebuie) să depăşească drama personală. Alura, vocea, chiar ochii lui albaştri sunt potrivite pentru rol în uniformă. Apoi e frumosul, tânărul, în ascensiune pe podiumul vedetelor de la Hollywood, Taylor Kitsch, care a dat lovitura deja cu John Carter, un mix ciudat şi debil între western şi SF. Acum, ca militar, în uniformă, fără pletele-i care îi stau atât de bine (le are un pic la început), e convingător. Şi, desigur, last but not least, Rihanna, fata rea a pop - R&B-ului, în uniformă, alergând, trăgând hotărâtă cu mitraliera, spunând rotund "Bum!". Actori frumoşi, o blondă cu sâni mari, un ofiţer de culoare fără picioare, de neclintit, un marinar care seamănă cu Matt Damon, adică Jesse Plemons în rol secundar comic. Ca şi Hamish Linklater (îl ştiţi ca fratele din serialul Old Christine, aici la fel de goofy ca în sitcom, chiar dacă e genial om de ştiinţă, oricum, de viitor în lungmetraj). După cum vedeţi din înşiruire (şi din trailer), lucruri interesante, film care te cheamă să vezi mai mult, mai departe.
Din nefericire, actorul regizor are ambiţia să treacă prin toate marile blockbustere din ultimii ani de la Hollywood. Acţiunea are loc în baza militară de la Pearl Harbor şi filmul are mult şi multe din filmul de război cu acelaşi titlu, numai că acum este cu alieni. În plus, de data asta, japonezii intervin, luptă şi ajută cot la cot cu americanii. Toate momentele de înfrăţire şi de acţiune comună sunt vitalizate cu muzică rock. Şi vin în valuri clişeele. Avem Top Gun (ca bază, antrenamente, ca erou rebel), 2012 (căci navele trimit în lume nişte monştri în formă de roţi care fac zob zgârie-nori din lume, recte Hong Kong). Independence Day (câţiva pumni bine plasaţi în figura extraterestrului blindat), Alien (fuga pe coridoare, uşile de oţel în care se imprimă loviturile), Titanic (că tot e an aniversar, vasul de luptă american se rupe în două, obiecte se prăvălesc, elicea iese din apă - şi da, există aici ceva umor, parcă şi ironie, căci eroul Alex, americanul, face tandem cu Nagata, japonezul şi nu, nu cântă împreună la proră). Predator (scanarea armelor în date care apar pe ecran). Surprinzător, Free Willy (când nava alien trece pe deasupra şalupei cu Alex şi Raikes ca altădată orca din filmul amintit). Bineînţeles, la greu Transformers, căci navele se tot reformatează, pornind prin oraş şi - cum ne arată scena de după genericul final (aşa că trebuie să staţi până la foarte sfârşit!) - existau demult pe Terra. Plus ceva Roswell, TRON, pentru că tot ce era acolo magistral, muzica cu tulnice metalice asiatice, aici, în exces, se lipeşte pe curse-urmărire şi pe replici la care zâmbeşti detaşat, ca la filmele lui Nicolaescu. Plus, la final, foarte comică adunare a veteranilor, ca în Space Cowboys, cu ajutorul cărora vasul de muzeu "toarce ca o pisicuţă".
Eroul e arătat dinadins, cu obstinaţie, cu degete în ochi, cu limbajul semnelor, cu semnalizare cu fanioane, mă rog, tot spectrul, ca absolut toată lumea să priceapă că în prima jumătate e un nărod, pregătirea necesară şi simplistă (na, dacă e joc video) pentru finalul apoteotic.
Sunt lasere şi efecte, este multă muncă, adevărat, mereu cum se întâmplă la americani, la partea de design, o risipă de creativitate la forme, la partea digitală, la machete. Şi o uriaşă, amuzantă gaură la scenariu, la replici. "A fost o onoare să lupt alături de tine!" Păi da, chiar.
Filmul este, clar, în primul rând, adresat americanilor. Căci este atât de puternic şi făţiş patriotic, încât pentru restul planetei este aproape plictisitor. Şi apoi, desigur, fanilor jocului firmei Hasbro, cei care sunt avizi să vadă expandate bătăliile, exploziile, înfruntările între lumi, fără posibilitatea să-şi aleagă ei arma.
Face să suportaţi tot, ca să vedeţi momentul final al lui Liam Neeson.