La avalanşa de montări Neil Simon care a cuprins teatrele din România, Naţionalul clujean mai adaugă una:
Biloxi Blues în regia lui Cristian Nedea. Diferit ca problematică şi scriitură de celelalte piese (de tinereţe, dar nu numai) care i-au adus porecla de "autor de glumiţe", acest text cu parfum autobiografic a fost terminat în 1985 de dramaturgul american, deci mult după filmul lui Sidney Lumet
The Hill, turnat în 1965. Sar direct la
The Hill pentru că
Biloxi Blues (ecranizat în 1988 de Mike Nichols) este o altă "virulentă critică la adresa instituţiilor militare" ca şi opera lui Lumet. Nu sub forma unei parabole de tip kafkian, ci în reversul comic şi realist, servit de ingenioasa abordare a conflictelor din spaţiul cazon, învelită în replici de un umor inteligent, savuros. Inspirat din experienţele trăite în armată,
blues-ul "cântat" şi povestit pe scenă e mai mult decât glumiţele cusute cu aţă din
Un cuplu ciudat şi mai coroziv decât balansoarul sentimental din
Desculţ în parc. Limbajul e mai dur, confruntările dintre personaje atingând tensiuni maximale peste care cu greu se poate trece. Sunt tensiuni de nuanţe interpersonale, etnice, religioase, sociale. Amplitudinea problematicii este astfel asigurată. Picanteriile de limbaj câştigă adeziunea necondiţionată a tinerilor din sală care - din fericire - nu vor trăi pe pielea lor experienţa serviciului militar obligatoriu, dar se vor distra de inepţiile răscolite de "avantajele disciplinei" distribuite pe scenă. Cei cu nostalgii din timpul satisfacerii serviciului militar vor savura în alt fel derularea amintirilor lui Eugene Jerome de la baza militară din Biloxi, statul Mississippi, observând că regulamentul militar de oriunde permite unor gradaţi să se transforme în tartori sau tirani în miniatură.
În Eugene Jerome din New York, Neil Simon a prefigurat (mai e nevoie să adaug "autobiografic"?) pe tânărul sensibil, reflexiv, înzestrat cu pasiunea scrisului care se maturizează alături de recruţii din plutonul în care a fost repartizat. El mărturiseşte deschis: "Trei lucruri îmi propusesem pentru acest război: să nu mor, să devin scriitor şi să-mi pierd virginitatea." Cătălin Herlo în Eugene Jerome îmbracă haina unui narator cât se poate de imparţial ("Vreau să rămân neutru ca Elveţia"), dar în armată, se ştie, acest lucru nu prea e cu putinţă şi, oricum, Arnold Epstein îi reproşează că nu se implică. Aşa că va trece prin alianţe şi simpatii, prin conflicte şi umilinţe. Prea puţin capabil să interiorizeze personajul şi să-i exprime naivitatea, Cătălin Herlo asigură dezinvolt legătura dintre secvenţe şi reuşeşte să transmită empatia cu care naratorul-personaj îi analizează pe camarazii săi într-un fel de "jurnal de armată" ţinut cu religiozitate. Fiecăruia, dintre cei portretizaţi de Eugene - Epstein, Hennesey, Wykowsky, Selridge, Carney -, îi vine rândul să se răfuiască surd cu sistemul, să-şi trădeze intimităţile, viciile sau să-şi pună în evidenţă personalitatea ameninţată de severitatea instrucţiei. Răbufnirile sunt înghiţite cu greu.
Tartorul principal este Sergentul Toomey, interpretat magistral de Adrian Cucu, răsfăţatul actor al Naţionalului clujean. În persoana lui, Toomey este o adevărată "maşină de făcut soldaţi", întruchipând autoritatea în armată şi "disciplina idioată". Lozincile lui sunt cu nemăsurată cruzime servite soldaţilor:
"Nu e şcoală de duminică, aici se face educaţie pentru moarte. Nu vreau să fiţi umani, vreau să fiţi supuşi. Dacă mi te opui, te strivesc ca pe un găinaţ". Severitatea rece, vecină cu sadismul, cu care îşi construieşte secvenţele tensionate, e deturnată ingenios în jocul lui Adrian Cucu în umor negru sticlos, frisonant pentru o clipă.
Dar, pentru că încordarea se mută pe umerii unei iertătoare, în aparenţă, supuşenii, pe soldaţii în permisie îi aşteaptă alte praguri iniţiatice, cum ar fi cel erotic. Ca să nu degenereze într-o imagine trasă la indigo după
The Last American Virgin în care soldaţii stau la rând pentru a intra la o prostituată, regizorul Cristian Nedea intervine salutar în construcţia unei scene atipice pentru fondul realist al piesei. Camera "vivandierei" Rowena este văzută prin prisma lui Eugene. Pentru el, intrarea la Rowena echivalează cu intrarea în vis. În mijlocul unor structuri de volume diferite, acoperite în albul imaculat al norilor, se mişcă gingaş-senzual Rowena. Ramona Dumitran în acest rol excelează în gesturi angelice şi în intonaţia cântată a replicilor pentru a întreţine şi consuma iluzia edenică. E o soluţie vizuală contrapusă inventiv iadului din spaţiul cazon. Visul eroului continuă cu întâlnirea inocenţei în persoana Rominei Merei, drăgălaşa "margaretă" interpretă a personajului Daisy.
Din marea galerie de personaje trebuie neapărat remarcaţi evreul Estein şi polonezul Wykowsky, actanţi în conflictul interetnic izbucnit din senin, interpretaţi inteligent de Matei Rotaru şi în forţă de Cristian Grosu. Matei Rotaru pune în evidenţă logica, fragilitatea şi culpabilitatea asumată a lui Arnold Epstein, iar Cristian Grosu potenţează antisemitismul violent al lui Wykowsky. Intervenţii reuşite configurează Cristian Rigman, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Ruslan Bârlea şi Silvius Iorga. Jocul în echipă e asigurat de pleiada studenţilor-soldaţi şi a studentelor-năluciri din vise sau din sala de bal. În rest, nişte simple paturi suprapuse, duşuri şi un petec de rai (descris deja) formează decorul conceput de Adrian Damian.
Cruzimea needucativă a spaţiului unde se învaţă rigoarea disciplinei nu vine numaidecât din conturarea "iadului" cazon, ci şi din împletirea dialogului tăios şi mocirlos uneori, desigur, tot cazon. În aceste condiţii, nu e lipsită de interes întrebarea adresată de Eugenia Sarvari (în caietul de sală) regizorului spectacolului în legătură cu "rolul formator al teatrului în societate". Cristian Nedea a recunoscut că "acest rol este mult diminuat în zilele noastre". Dar, încercând să-şi protejeze creaţia abia ieşită la lumina rampei, a adăugat împăciuitor: "Îmi place să cred că acest spectacol se adresează în egală măsură adulţilor nostalgici după acea vârstă a tinereţii în uniformă cât şi celor mai tineri, frustraţi oarecum de predicţia zilei de mâine." Să mergem pe mâna regizorului.
