Se schimbă lumea, dar numai pe alocuri - Scripcarul pe acoperiş

La sfârşitul muzicalului Scripcarul pe acoperiş (Fiddler on the Roof - text de Joseph Stein, muzică de Jerry Bock, versuri de Sheldon Harnick), Mendel, unul dintre locuitorii Anatevkăi, sat fictiv din Rusia ţaristă de început de secol XX unde se petrece acţiunea, constrâns de împrejurările potrivnice, se tânguie nostalgic: "Cei care vor trece prin acest loc nici nu vor şti că am locuit vreodată aici". Cuvinte simbolice, cu dublă încărcătură emoţională pentru acest superb muzical american adaptat credincios în limba română pentru prima dată după 50 de ani de la celebrul său debut pe Broadway în 1964.

Motivele acestei lungi tăceri sunt, ca de obicei în asemenea situaţii, multiple. În primul rând, România are o experienţă absolut nulă în acest stil teatral apărut la Londra sfârşitului de veac XIX şi transformat mai apoi de americani în cea mai populară formă de divertisment teatral a secolului XX. În al doilea rând, pentru că ţara noastră a pierdut trenul curentului modernizator în artele dramatice adoptat de celelalte state din blocul de est la începutul anilor 2000 graţie căruia o Bratislava sau o Budapesta vedeau tot mai multe spectacole gen Cats, West Side Story sau Beauty and the Beast în timp ce singurul muzical încercat vreodată în România (şi acela doar la Bucureşti şi sub tutelă exclusiv vest europeană a fost Chicago în 2005 şi de atunci... linişte). Şi nu în ultimul rând pentru că iudeul din România îşi bagă în continuare kippa în buzunar când iese în public, iar aceasta, la 70 de ani de la holocaust, reprezintă o nedreptate crasă (ca să nu spunem făţiş o ruşine) la adresa poporului evreu băştinaş.

Dar iată că a sosit momentul recuperării unui adevăr istoric pe care noi, românii transilvăneni trebuia să îl fi acceptat de multă vreme, şi anume prezenţa covârşitoare a elementelor culturii iudaice în mijlocul nostru. Spun că acest spectacol e de dublă încărcătură emoţională o dată pentru că publicul a chemat actorii teatrului Regina Maria din Oradea de şase ori la rampă într-un neîncetat ropot de aplauze care a ţinut minute în şir, iar pe de altă parte pentru că muzicalul a fost în sfârşit pus în scenă acolo unde trebuia, într-unul din cele mai importante centre ale iudaismului transilvan, şi anume în Oradea, oraş construit, întreţinut şi dezvoltat de evrei pe parcursul întregului secol XIX. Orice plimbare prin centrul Oradeei de azi (aşa cum am întreprins-o şi noi înainte de spectacol) va oferi vizitatorului prin însemnele arhitecturale din centrul acestui superb oraş construit în stil baroc şi Art Nouveau dovezi incontestabile asupra apartenenţei culturale a societăţii care construit oraşul de pe Criş. Conform centrului pentru artă evreiască al Universităţii Ebraice din Ierusalim, comunitatea evreiască din Oradea (de fapt Nagyvárad sau Großwardein cum era cunoscută atunci) a fost din punct de vedere comercial şi cultural cea mai activă din întregul imperiu austro-ungar(!), în anii '40 oraşul ajungând să numere 27 de sinagogi şi 30.000 de evrei, care reprezentau o treime din populaţie. 25.000 dintre aceştia au fost deportaţi şi exterminaţi între mai şi august 1944 la Auschwitz şi la Birkenau. Astăzi oraşul adăposteşte (ce termen ironic, nu-i aşa?) un număr de doar 300 de evrei.

Un personaj din bizarul roman satiric "Oraşul fără evrei" al vienezului Hugo Bettauer rezumă într-o frază problema care a năpădit Europa după exterminarea evreilor: "Ascultaţi ce vă spun: Viena se duce de râpă fără evrei. Şi când eu, un antisemit convins spun asta, credeţi-mă, e adevărat![1]" Înainte cu câteva decenii de dezastrul care a zguduit Europa, modelul fantasmagoric al unui oraş din care toţi evreii sunt forţaţi să plece pare de o anticipaţie cel puţin sumbră. Iar ceea ce autorul descrie în această distopie deformată are o înfricoşătoare latură realistă vizavi de ce a însemnat Europa centrală şi de est după holocaust: în pamfletul romanesc al lui Bettauer, viaţa artistică intră în paragină, cafenelele se golesc de muşterii, iar ziarele se îndobitocesc. Când, spre final, un evreu rătăcitor se întoarce timid în oraş, primarul îl aşteaptă cu braţele deschise: "Bine ai venit, evreul meu iubit!" (Într-un post-scriptum mai lugubru decât viziunea futuristă a autorului, trebuie să menţionăm că Bettauer însuşi va sfârşi pe mâinile unui proto-nazist fanatic la doar câţiva ani după publicarea romanului).

Mai trebuie să îngroş nota spunând că Scripcarul este evreul rătăcitor revenit acasă? Că acest musical este o minune care reprezintă recuperarea unui patrimoniu cultural ce i se cuvine de drept oraşului Oradea, şi prin extensie, acestei ţări neîmpăcate cu trecutul ei încă nedescoperit?

O temă centrală în "Scripcar" este lumea în schimbare. De câteva ori Tevye, personajul principal care crede doar în puterea tradiţiei (numărul muzical Tradition / Tradiţie reuşeşte o introducere de zile mari), e confruntat cu dilema acceptării dragostei ca nouă formă de interacţiune socială. În emoţionantele sale convorbiri cu Dumnezeu care se întind pe tot parcursul piesei, îmbinând momente de umor subtil cu numere muzicale melodioase (If I Were a Rich Man / De-aş fi fost un om bogat), Tevye încearcă să se adapteze ca un tată înţelegător acestor noi practici care plutesc între pericol şi normalitate. (Un cântec de excepţie, mai puţin reuşit din cauza traducerii dificil de realizat, Do You Love Me? / Mă iubeşti tu?, îl pune pe Tevye, bărbat în toată firea, în ipostaza uşor caricaturală de amorez adolescent când acesta îşi întreabă cu un amestec de suavitate şi sfială nevasta cu care este căsătorit de 20 de ani, dacă aceasta îl iubeşte). Dar, forţat de împrejurări (fetele încep să i se mărite în stânga şi-n dreapta fără consimţământul său!) şi de momentul de o sensibilitate aparte al finalului de excepţie în care grupul de săteni abandonează satul ancestral sub ameninţarea pogromului ţarist, Tevye se vede împins spre acceptare, spre nevoia de a se adapta unei lumi care îl depăşeşte şi, cu siguranţă, îl sperie.
 
Şi pentru noi, românii din acest colţ uitat de lume numit Transilvania (nu fără asemănări cu Anatevka din piesă), schimbarea vine sub forma necesităţii acceptării. Acceptarea a ceea ce a însemnat cultura iudaică pentru acest ungher odată atât de înfloritor tocmai datorită melting-potului de naţiuni, religii şi etnii care se ajutau reciproc pe vremurile imperiului, uneori doar să supravieţuiască, alteori să construiască şi să se dezvolte. Scripcarul de la Oradea prezentat în premieră naţională reprezintă comemorarea unei culturi pline de vervă şi vivacitate, de umor şi inventivitate care a dispărut dintre noi odată cu acele vremuri.

Oricine ar fi de acord că, după toate vicisitudinile prin care am trecut ca popor, cultura noastră ar fi probabil într-o stare mult mai jalnică fără umor. Dar oare ne dăm seama cât din acest umor este moştenit şi adaptat din mediul în care cultura noastră s-a dezvoltat? Ne mai putem gândi oare la ce este pur autohton, maghiar sau evreiesc (şi de ce nu, ţigănesc) în această minunată regiune transilvană care a văzut întrepătrunderea şi supravieţuirea comună a atâtor practici adoptate din culturi care nu mai pot fi separate?
 
Aşa cum însuşi numele de familie al libretistului Sheldon Harnick trimite spre cuvântul de origine slavonă împrumutat şi în limba română, de-abia acum, la un secol după ce etnia evreiască şi-a adus aportul la dezvoltarea regiunii pe care o numim atât de mândrii şi exclusivişti "a noastră", ne dăm seama, prin traducerea unui muzical ca acesta în limba autohtonă, de originile complicate, ascunse, uitate, dar nu în ultimul rând incredibil de interesante şi de frumoase pe care le are cultura locală. Şi avem nevoie de astfel de indicii culturale care, prin umor, muzică, tradiţii şi patrimoniu să ne reamintească care a fost contribuţia celorlalte grupuri etnice la formarea zonei culturale autohtone.
 
Când vorbeam pe la sfârşitul anilor '90 cu prietenii mei din Cluj despre posibilitatea montării acestui spectacol la Teatrul Naţional am fost întâmpinat cu neîncredere şi pesimism. Dar iată că minunea s-a produs şi acest muzical, atât de cunoscut, apreciat şi jucat până şi de elevii din clasele I-IV de pe întinsul continent nord-american şi-a făcut în sfârşit bine-meritata intrare şi pe scenele noastre (sperăm nu numai orădene). Dar mai mult decât atât, minunea este că actorii, în frunte cu un Richard Balint dezinvolt de la perciunii ortodocşi până la mişcările de dans mustind de viaţă în rolul lui Tevye, secondat de o Golde parcă direct sustrasă dintr-un shtetl de pe la 1800, pe care o podidesc lacrimi sincere când cântă "Anatevka" (Ioana Dragoş Gajdo) au reuşit să transpună savoarea dialogurilor originale în română fără probleme majore. În aceeaşi idee, minunea e că traducătoarea Antoaneta Ralian reuşeşte să versifice destul de natural numerele muzicale găsind rime şi termeni adecvaţi pentru dificilul text original. Minunea e că regizorul Korcsmaros Gyorgy tratează subiectul fără intruziuni personale neavenite, lăsând textul să curgă şi, minune mare pentru o scenă românească, îi face pe actori să zâmbească în numerele de dans, ceea ce, nu-i aşa, numai pe Broadway se mai vede... Minunea e că muzica interpretată de micuţul grup al comunităţii evreieşti din Oradea, Hakeshet Klezmer Band, sună la fel de bine ca pe Broadway, unde de obicei orchestrele sunt de 3-4 ori mai mari. În sfârşit, şi nu credeam că voi putea afirma vreodată asta, minunea e că românii pot să pună în scenă un muzical, şi pot să îl facă să arate şi bine!

Poate că acesta este începutul unei normalizări a spaţiului multi-cultural ce înseamnă Transilvania şi poate că, prin asemenea experienţe necesare vom afla şi noi, dar mai ales copiii noştri, că în locurile prin care trecem în fiecare zi au trăit şi alţii înaintea noastră, ca să îl parafrazăm pe Mendel. Şi poate, prin însuşirea acestor noi cunoştinţe, vom reuşi şi noi să devenim mai toleranţi şi vom învăţa să îi respectăm pe cei care au pus umărul la construirea mediului de care noi ne bucurăm azi. În sfârşit, sperăm că acest muzical reprezintă întâmpinarea cu braţele deschise a unei culturi vibrante care a făcut odată parte din noi şi care, după un hiat nepermis de îndelungat, se întoarce modest, aşa cum i-a fost întotdeauna obiceiul, să ne şoptească cu eterna ironie caracteristică pe buze: vă mulţumesc că m-aţi primit din nou printre voi...