Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Iron Lady, The

The Iron Lady şi actriţa elastic - Meryl Streep


Hotnews.ro, aprilie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cum poate juca aproape orice, Meryl Streep i-ar fi putut interpreta cu puţin machiaj şi pe Dennis Thatcher, John Major sau chiar faimosul ei taior albastru. Ce e incredibil în filmul Phyllidei Lloyd - altfel plicticos - este că actriţa care nu peste mult timp împlineşte 63 de ani poate să joace femei cu mult mai tinere. Ea este, de altfel, şi singurul motiv pentru care filmul merită văzut.

Mai întâi laurii: al treilea Oscar din carieră (şi a 17-a nominalizare), al treilea Glob de Aur, al doilea Premiu BAFTA, plus că Festivalul de Film de la Berlin i-a acordat în februarie 2012 un Urs de Aur pentru întreaga carieră, programând o retrospectivă cu filmele sale, printre care şi The Iron Lady.

Considerată cea mai mare actriţă în viaţă, Meryl Streep pare să nu se mai teamă de nicio provocare şi dă impresia că nici un rol nu-i mai pune vreo problemă. Aceasta uşurinţă extraordinară de a juca orice pare să fie totuşi un dat al ei. Nu a apărut în ultima vreme, ci a existat dintotdeauna în ea, fiind doar şlefuit cu timpul, printr-o muncă asiduă.

Asemeni unui samurai, Meryl Streep s-a perfecţionat în continuu, cu sârguinţă şi siguranţă de sine. Bravo ei!

Dar nu toate rolurile pe care le-a făcut sunt memorabile (ar fi fost prea de tot, doar nu e maşină). În ultimii ani, când deja avea un soclu sub tălpi, i s-a întâmplat şi să încapă pe mâna unui regizor care să fie copleşit de personalitatea ei, lăsând-o să îşi construiască singură personajul, mai ales din amintirea a ce făcuse în alte părţi.

Cel puţin, aşa se înţelegea din Doubt (2008) de John Patrick Shanley, unde Meryl Streep juca din "poignet" rolul unei călugăriţe, pastişând roluri precedente.

Chiar dacă prezenţa din Mamma mia! (2008) a pus-o şi în posturi nu tocmai măgulitoare (printre altele, vocea ei nu era în stare să susţină melodii mai dificile gen The Winner Takes It All), siguranţa de sine şi senzaţia că se distrează de minune au salvat-o de la ridicol.

The Iron Lady este semnat tot de Phyllida Lloyd, cu care Streep s-a întâlnit pe platou la Mamma mia!. Cu ajutorul scenaristei Abi Morgan (care a co-scris Shame), regizoarea dă impresia că a plănuit de la bun început să-i aducă un omagiu în principal actriţei americane, şi doar tangenţial personajului interpretat de aceasta, Margaret Thatcher.

Semănând (datorită pomeţilor) şi cu Faye Dunaway, dar şi (prin pronunţie şi bonomie) cu Julia Child pe care a interpretat-o în Julie and Julia, lady "Margaret Streep" este o femeie adorabilă şi răzbătătoare într-o lume plină de bărbaţi ("a Lady-member of the House of Commons").

Deşi personajul e britanic, filmul englezoaicei Phyllida Lloyd e construit ca o poveste americană (şi feministă) de succes, începând cu startul dintr-o poziţie defavorizată până la finişul foarte sus.

Mai ales succesele sunt listate, insistându-se pe acele momente considerate mai cinematografice decât altele - alegerea în Camera Comunelor, numirea în fruntea Partidului Conservator, războiul din Insulele Faukland, atentatul din 1984, dar şi nemulţumirile populaţiei în faţa politicii monetare promovate de guvern la începutul anilor '80.

În ciuda prezenţei lui Meryl Streep, naraţiunea devine repede suficient de plicticoasă cât să te facă să-ţi doreşti să nu vrei să vezi chiar toată viaţa lui Margaret Thatcher. Nici măcar artificiul senilităţii care în anii '90 (prezentul acţiunii) o face pe eroină să amestece epocile şi să invoce amintirile / flashback-urile nu are darul să fluidizeze materialul.

Oricât de simpatic ar fi Jim Broadbent şi oricât de neobişnuită introducerea lui în scenă, apariţiile lui devin curând ceea ce probabil şi sunt - nişte cusături între capitole disparate.

Operă encomiastică, The Iron Lady trimite la original, dar îl foloseşte doar pentru a slăvi capacitatea actriţei de a semăna cu acesta aproape la perfecţie. Meryl Streep e în stare să populeze un personaj transformându-se în el şi preluându-i (dinăuntru spre în afară) şi trăsăturile fizice. Nu e totul machiaj sau exerciţii de pronunţie.

În lipsa unei capacităţi a filmului de a-i oferi eroinei un fundal mai decis asupra propriilor intenţii, adică în lipsa capacităţii regizoarei de a se hotărî asupra a ce vrea "să zugrăvească" cu filmul, Meryl Streep ajunge de câteva ori în pragul caricaturii şi al cabotinismului.

Alteori e aproape genială. Dacă spectatorul e de acord cu ideea că asistă la un masterclass - şi nu la un film, The Iron Lady merită atenţie. E aproape imposibil să-ţi imaginezi filmul fără Meryl Streep. Încă o dovadă că e făcut special pentru ea.

Dar e aici ceva care miroase a statuie şi a marmură. Ca să scape de acest spectru, Meryl Streep ar trebui să toarne acum rapid câteva filme independente, semnate de necunoscuţi talentaţi şi unde să joace personaje cu totul diferite de ce ştim. Altfel riscă să fie îngropată de vie în propria ei glorie.

The Iron Lady,
Regia: Phyllida Lloyd,
cu: Meryl Streep, Jim Broadbent, Anthony Head, Richard E Grant, Olivia Colman.




 Toate articolele despre Iron Lady, The


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer