Într-o lume teatrală mai degrabă închisă, în care şansele pentru ca actorii tineri să poată juca pe scenele importante din Bucureşti sunt aproape inexistente, un program precum "Uşi deschise pentru toţi" al Teatrului Naţional din Bucureşti (TNB) este o gură de oxigen.
De aceea, o montare precum Biloxi Blues", spectacol de licenţă al promoţiei 2009 a secţiei de actorie de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) Bucureşti, regizată de actorul Mircea Rusu, este o întâmplare fericită pe scena TNB.
Şansa de a intra în repertoriul Sălii Atelier este importantă pentru tinerii actori, care de trei ani joacă acest spectacol pe unde se poate. Biloxi Blues este un text montat cu succes pe Broadway, iar Neil Simon e unul dintre cei mai îndrăgiţi dramaturgi contemporani. Motiv pentru care piesa a avut numeroase reprezentări şi pe scenele româneşti, cea mai recentă fiind montarea de la Teatrul "Regina Maria" din Oradea.
O poveste al cărei subiect - dramele militarilor instruiţi pentru cel de-Al Doilea Război Mondial în Biloxi, Mississippi - ar putea fi străin de lumea şi realităţile noastre, este transformată însă într-un succes de public de Mircea Rusu, acum în rol de regizor.
Şi asta pentru că mizează pe o latură general umană a poveştii, alegând să vorbească despre armată ca despre acel moment pe jumătate magic, pe jumătate ucigător de vise, în care adolescenţa se transformă în maturitate.
Sexualitate şi inocenţă
Regia îşi propune şi reuşeşte două lucruri importante. Pe de o parte, să pună în valoare actorii - de altfel textul lui Neil Simon este ofertant în acest sens - şi, pe de altă parte, să desluşească povestea într-o cheie pe care publicul să o guste din plin.
Nu accentuează acele laturi ale textului care vorbesc despre iadul din armata americană, eludează tensiunile chinuitoare şi se situează într-o zonă luminoasă în care vârsta personajelor îi permite să jongleze cu dramele, transformându-le în amintiri calde.
Maturizare, dragoste, sexualitate, inocenţă, "prima dată", prejudecăţi şi constrângeri, toate se topesc într-o poveste jucată cu o plăcere şi o foarte bună înţelegere a rolurilor, care vorbeşte despre talentele pe care sistemul ne împiedică să le descoperim.
Fără să aibă un decor complicat, spectacolul de la TNB este în primul rând o demonstraţie de actorie. O valiză de recrut, un pat şi cam atât folosesc actorii din Biloxi Blues şi e cu atât mai important cu cât construiesc o atmosferă credibilă. Şi fiecare dintre ei este, în parte, un personaj bine conturat.
Personalităţi extrem de diferite, un evreu sensibil, un tânăr care se visează scriitor, un altul, brutal şi neinstruit, care visează la Medalia de Onoare, cu toţii se trezesc faţă în faţă cu marea confruntare: instrucţia dură a sergentului Toomey.
Felul cum Mircea Rusu abordează textul face ca în prim-plan să rămână tot timpul lumea pe care recruţii o construiesc după ce rămân doar ei... Şi se joacă de-a oamenii mari, visează la ce-ar face dacă ar mai avea de trăit o săptămână, merg la bordel să-şi înceapă viaţa sexuală, se îndrăgostesc la serile de dans când primesc permisie.
Tocmai de aceea, gustul pe care-l lasă montarea de la TNB este unul dulce-amărui, pe care pierderea inocenţei îl aduce cu ea întotdeauna. Interpretarea fiecăruia dintre actori în parte şi a tuturor ca echipă, cu o notă în plus pentru Liviu Romanescu, Dragoş Dumitru şi Daniel Hara, este argumentul cel mai important pentru care Biloxi Blues de la TNB e un spectacol care merită văzut.