Sub semnul unor incitante întâlniri cu fenomenologia mitului Dracula stă proiectul lansat de Teatrul Maghiar din Cluj, conceput şi realizat de tânărul regizor şi scenarist clujean Robert Lakatos. Venit dinspre filmul documentar şi artistic, unde a înregistrat notabile succese (unele internaţionale), Lakatos propune în
Drakulatúra sa o îmbinare de tip sincretic între limbajul scenic, imagine şi bandă sonoră, decriptând şi ilustrând ramificaţiile în actualitate ale adevărurilor de ultimă oră care decurg din permanentizarea mitului. Derulat în cadrul unui program mai larg de promovare a producţiilor teatrale din estul şi centrul Europei, denumit pe scurt
Emergency Entrance, spectacolul
Drakulatúra sau Proiectul Brand Stroker a stârnit interes şi în rândul spectatorilor din Graz (specialişti sau nu) pentru modalitatea de abordare a temei.
Combinând sugestivitatea documentarului cu jocul actorilor pe scenă, alternând realitatea cu ficţiunea şi fantasticul persiflat, Lakatos prezintă în paralel cele două laturi ale mitului: latura comercială vampiristă, importată din romanul lui Stroker şi latura susţinută de istorici despre adevăratul Vlad Drăculea-Ţepeş. Între aceste extreme sunt cuprinse iniţiativele individuale reale (filmate) ale unor excentrici adoratori ai domnitorului muntean (partea filmului documentar la care Lakatos a lucrat alături de Cecilia Felméri) şi inserturile de scenete teatrale cu personaje care se zbat pentru obţinerea unor fonduri europene în vederea ridicării unui monument domnitorului. Acest fond dramaturgic al reprezentaţiei, destul de subţire, dar bine închegat regizoral, are ca punct de plecare agitaţia mediatică precum cea stârnită la un moment dat de construirea unui parc de distracţii
Dracula Land, ba la Sighişoara, ba la Bistriţa, ba mai ştiu eu unde, ca până la urmă să nu se mai construiască deloc. Scenaristul îşi imaginează în spatele unei afaceri de asemenea anvergură o serie întreagă de matrapazlâcuri, tranzacţii cu italieni oneroşi care manipulează fonduri uriaşe, înşală, trag foloase, etc.
Reuşita spectacolului imaginat de Lakatos stă în abilitatea joncţiunii dintre planuri, contribuţia actorilor şi folosirea efectelor vizuale. Actorii, toţi actorii, în frunte cu Áron Dimény, au funcţionalităţi interpretative bine stabilite şi, mai ales, bine conduse. Ei potenţează în mister (când e cazul) şi coboară, după cerinţă, în liniaritatea banală mesajul textului, atunci când aburii legendei se risipesc subit. Casa Tranzit, ea însăşi un loc misterios, oferă actorilor un adecvat spaţiu de desfăşurare şi implementare a intenţiilor regizorale. Deşi alcătuite din scurte partituri, prestaţiile lor sunt exemplare. Alături de Áron Dimény evoluează Loránd Farkas, Csongor Köllö, Levente Molnár, Kati Panek şi Lacso Julia.
Demersul regizorului înaintează spre un fel de teatru documentar, un fel de "docu-ficţiune", după formularea sa proprie. Unind documentarul cu expresivitatea scenică şi realitatea cu ficţiunea, el nu suprapune mitul vampirist peste cel al realităţii istorice. Unind procedeele artistice şi sugestionarea concomitentă, el asistă de fapt (şi, împreună cu el şi noi, spectatorii) la separarea celor două figuri emblematice, proiectate în imaginar, asigurând lui Vlad Ţepeş o dublă identitate. Asistăm, mai ales la secvenţele filmate la Arefu în Argeş, la poalele cetăţii Poenari, la căderea în desuetudine şi derizoriu a mitului construit artificial de Bram Stroker. Nici celălalt nu trăieşte mai bine în versurile unor poeţi-amatori, animaţi, e drept, de înalte sentimente patriotice. Regret că nu avem imagini de la Simpozionul "
Vlad Ţepeş Drăculea - istorie şi mit" desfăşurat anual la Arefu şi câteva declaraţii ale unor istorici competenţi participanţi, care ar fi dat o altă lumină acestui mit al statorniciei în Carpaţi.
