În anii 1960 ai secolului trecut, în pline mişcări ale drepturilor civile, în lumina unui episod personal legat de dispariţia misterioasă a propriei menajere, tinerei îi vine ideea de a aduna poveştile mai multor femei de culoare (Viola Davis şi Octavia Spencer sunt eroinele principale) care să-şi spună poveştile despre nedreptăţile, frustrările şi umilinţele, despre ritmul şi tratamentul de muncă.
Pe lângă lungimile impardonabile şi repetiţiile puse cu kilogramele, asta ca să ne intre bine în cap suferinţa şi nefericirile femeilor de culoare, caricaturizările şi caraghioslâcurile femeilor albe nu cuprind prea multe nuanţe şi nici vreo idee nouă, totul este alb şi negru, rău şi bun, fără nicio îndoială. Singura femeie albă care dezechilibrează acest contrast ineficient este personajul interpretat de Jessica Chastain (cea din The Tree of Life, o minunată actriţă care va face cu siguranţă valuri în curând), o prezenţă marginalizată de comunitatea puritană.
Filmul este prea simplist şi prea relaxat pentru un astfel de subiect revoluţionar, cu câteva momente emoţionante graţie, mai ales, jocului lui Chastain şi Davis.