Stefania Sandrelli a fost aproape la fel de iubită de italieni ca şi Gina Lollobrigida şi Claudia Cardinale. A jucat mult, ca ele, şi a îmbătrânit frumos, cu graţie. Mergeţi acum s-o vedeţi în acest nou film şi să vă lăsaţi emoţionaţi de efervescenta actriţă.
E clar că italienilor le ies filme cu totul şi cu totul speciale, parcă toţi sunt dotaţi cu un simţ al replicii jumătate râs-jumătate plâns, cu multă, multă tandreţe pentru viaţa lor cotidiană, pentru personajele mereu privite cu dragoste. Povestea de faţă vă ia prin surprindere deseori. Cu aparent ştiutele rezolvări, ca în comediile lor clasice, populare, fără clişee însă, bucură în fiecare cadru ochii şi inima. Pendulând tot timpul între trecut şi prezent, ştie să ofere prin râs şi detalii comice soluţia să te facă să treci peste valul de lacrimi.
Este povestea unei femei cu doi copii, care se desparte de soţ şi ajunge să îi crească cu greu, singură. Însă regizorul nu pune accente deosebit de dramatice, nu este o melodramă. Situaţia grea abia dacă este punctată. Familia trece prin deceniul 7 cu fruntea sus. Copii sunt mici, iar mama are un şarm provincial, abulic şi solar (Micaela Ramazzotti de ţinut minte şi de căutat în filme viitoare), dar o onoare foarte catolică la o adică. Iar în prezent, veselă, chicotind des ca o fetiţă, Sandrelli reuşeşte cel puţin în trei scene să te facă să îţi ştergi ruşinat colţul ochilor.
Toată partea de trecut este filmată cu filtru, iar imaginea pare uşor ceţoasă, nostalgică. Iar la asta contribuie din plin muzica italiană veselă a anilor \'70. Iar prezentul, cu fiul care se târăşte cu greu prin propria viaţă - foarte, foarte comice căutările lui de droguri! -, cu scene de familie reunită, vorbărie, intimitate, momente din care şi spectatorul, dar, mai ales, fiul mai află câte ceva despre mama nu foarte cunoscută. Fiul cu mama mergând pe scuter, mama dăscălindu-l cu dragoste pe stradă şi întrebându-l dacă are destulă lenjerie cumpărată, mama cu fiica, discuţiile între fraţi, bărbatul iubit care a ştiut să stea cuminte în umbră - toate scene calde, de frumoasă tandreţe, mama minunându-se de copiii ei - Che vita, bimbi belli.
Mama cânta deseori cu copiii ei, mai ales când erau aceştia mici, iar filmul se umple de aceste momente care dau foarte bine, ca şi melodia ce împrumută titlul filmului. Căci, aşa cum spune şi cântecul, "la prima cosa bella" eşti tu. Adică o declaraţie de dragoste pentru femeia care a făcut tot ce trebuia ca viaţa să-şi urmeze cursul firesc.
Şi ai impresia că fiul şi-a pândit toată viaţa mama după o uşă întredeschisă. Din păcate, abia la final, uşa se deschide larg, problemele de familie se sting şi el înţelege cât de nefondate au fost toate bârfele, toate suspiciunile, inclusiv ale lui. Sacrificiul mamei bune iese la iveală cu un pocnet de dop de şampanie. Surpriza îi ia pe nepregătite, dar reuşeşte să adune familia la un loc. Prilej de o scenă originală, duioasă, emoţionantă, vie şi credibilă. O să vedeţi câtă profunzime în îmbrăţişarea unor bătrâne. O lecţie de viaţă - o femeie poate să pară o pradă uşoară şi chiar să fie, dar numai dacă vrea ea.
Filmul curge blând şi nu se îndură să se termine. Aşa că regizorul mai lipeşte o coda, accentul necesar pentru dezgheţarea de suflet şi viaţa care merge mai departe.