La fel, "odinioară" am fost fermecat de rolurile de tinereţe realizate de Miriam Cuibus pe scena Teatrului Naţional din Cluj şi "acum", iată, o văd în vârful aceleiaşi moviluţe rememorând amintiri din "zilele frumoase" care s-au scurs din existenţa aceleiaşi Winnie şi nu-mi vine să cred că anii au trecut atât de repede şi peste această admirabilă actriţă ca personajul lui Beckett să ajungă să i se potrivească şi din punct de vedere al vârstei.
Am folosit ghilimelele de rigoare pentru adverbele odinioară şi acum deoarece le-am extras chiar din textul lui Beckett. Sunt antonimele puse în balans de Winnie însăşi pentru a cuprinde între ele "frumoasele zile" trăite şi percepute ca binecuvântări nesfârşite. Poate că în aceste adverbe se poate contrage întreaga problematică a monologului întrerupt pe alocuri de monosilabicele intervenţii ale lui Willy, partenerul de viaţă al femeii. Ca frânturi posibile din viaţa lui Winnie mi se prindă prin faţa ochilor secvenţe din filmele ori spectacolele celor două actriţe. Ilustrări fugare ale nostalgicelor evocări. "Odinioară" şi "acum" le simt tot mai mult ca repere antonimice ale acestui discurs teatral de excepţie, nedescoperite aşa la prima lectură sau în alte montări pe scenă cu O, ce zile frumoase! când nici titlul nu suna atât de patetic şi în spiritul lui Beckett, ci sec: Zile frumoase, Frumoasele zile. Traducerea Ancăi Măniuţiu rezolvă şi această problemă. În sfârşit!
Cu câteva seri înainte, ca să nu mai spun "odinioară", pe aceeaşi scenă mică a Euphorionului se zbenguiau eroii lui Flavius Lucăcel din Hell's cabaret sau din alte piese zgomotoase, rostogolindu-se, făcând salturi şi tumbe într-un fel de mişcare browniană derutantă. "Acum" tot spaţiul e ocupat numai de movila concepută de Tibor Tenkei şi realizată din fibră de sticlă semitransparentă. În vârful ei, desigur, Miriam Cuibus. Linişte. În spectacol, evident, absenţa mişcării. Un teatru static deci, tern în aparenţă, un timp încremenit, o rigoare şi o profunzime a textului ce statuează impunător clasicitatea stilului beckettian. Captivă în imobilismul personajului, Miriam Cuibus străluceşte şi acoperă cu nuanţări pline de culoare spaţialitatea subjugată de moviliţa simbolică. Pe ondulaţiile oblice ale acestei excrescenţe sinistre alunecă la vale amintirile şi trăirile mereu optimizante şi mişcătoare ale eroinei. Nuanţările monologului ei primesc extensie vizuală prin jocul de lumini policrome proiectat când pe sinuozităţile moviliţei, când pe ecranul ce rămâne gol până la sfârşit din spatele eroinei. Pământul o cuprinde încet şi pustiul lumii, simbolizat de pânza din fundal, se prăbuşeşte peste ea în secvenţa finală.
Se simte că tânărul regizor Istvan Albu iubeşte cu pasiune acest text şi se dovedeşte a fi un înţelept avant la lettre apropiindu-se cu atâta candoare şi înţelegere de bătrânii lui Beckett. Cătălin Codreanu în Willy imită excenent mişcările unui bătrân anchilozat, retras în vizuina sa. Dacă nu l-ar trăda bicepşii viguroşi ar putea întruchipa un vieil homme veritabil. Expresivitatea feţei lui este acolo unde trebuie.Mai mult, "bătrânii lui ochi" scrutează vidul existenţial într-un fel de lamentaţie ritualică. Dar O, frumoasele zile! este mai ales o piesă pentru măiestria interpretativă a unei actriţe. În rolul Winnie au apărut, de-a lungul timpului, mari actriţe de pe meridianele lumii. Winnie este o luptătoare şi o câştigătoare a darurilor oferite de viaţă, în ciuda faptului că este căzută în propria ei neputinţă. Imobilismul n-o sperie şi continuă să mulţumească instanţei supreme pentru fiecare din zilele oferite. Voluntarismul nativ pus în evidenţă de Miriam Cuibus iluminează în mod miraculos, din interior, substanţa tipologică a personajului. Miriam Cuibus reuşeşte o superbă performanţă actoricească. O performanţă la care se înghesuiesc pe bună dreptate superlativele. Şi ele nu sunt puţine.
