Am mai văzut filme cu prima iubire din viaţa unor adolescenţi, cu frumuseţile dulci inerente, ba chiar şi unele în care, la sfârşit, unul moare şi, desigur, lasă celuilalt ceva frumos, life-changing. Din păcate, diferenţele dintre Restless şi celelalte poveşti cu subiect asemănător nu ţin decât de ordinul atmosferei, al imaginii, al jocului actoricesc oarecum reţinut (conform cu personajele reţinute), adică mai mult de formă; nu e nimic nou în maniera de tratare a subiectului şi nimic prea profund în atitudinea pe care filmul o propune.
Annabel şi Enoch se îmbracă "din dulapul bunicii", sunt doi hipsteri iubitori de retro, care arată adorabil jucând badminton în slow-motion, pe coverul după Edith Piaf al celor de la Pink Martini; el îmbrăcat cu un cojoc, iar ea elegantă, cu o pălărie à la anii '20 şi mănuşi din dantelă albă. La fel de adorabil cum arată venind spre casă, după prima lor noapte împreună în cabană, după noaptea de Halloween, ea în kimono-ul înflorat de gheişă, cu pantofiorii ei argintii şi o pătură deasupra, el costumat chiar în uniforma de kamikaze a prietenului său imaginar. Întregul aspect al filmului, de la low-key lighting - lumina naturală caldă, tomnatică, tonurile mieroase -, la marourile calde care predomină, e unul parcă stilizat în tendinţa vintage. Regizorul declară pentru collider.com că scenaristul a gândit cumva anacronic povestea (vezi şi jocul pe care Enoch îl joacă cu Hiroshi - Battleship -, care se juca prin anii '50, '60-, vezi lipsa celularelor, a computerelor în interacţiunea dintre cei doi adolescenţi), dar aceste aspecte nu sunt suficiente pentru a da senzaţia de timelessness şi nici nu dau filmului un efect apropiat de senzaţia de moment-dilatat-între-doi-îndrăgostiţi, în genul Noului Val Francez, după cum tot Gus Van Sant spune că i-ar fi fost direcţia. Oricât ar pompa muzică indie-soft Danny Elfman, pe aceeaşi direcţie, şi oricât de bine a plasat camera Harris Savides pe amorsa buruienilor din câmpul în care cei doi aleargă ţinându-se de mână, filmul nu naşte vreo emoţie pe care un film de gen cu iubire adolescentină n-o poate naşte. Subtilitatea e doar una de suprafaţă.
Mi-e greu să afirm că povestea e simplă (deşi Gus Van Sant afirmă că el a fost atras de simplitatea poveştii) şi zic mai degrabă că e una banală, care nu aduce nimic nou sau interesant la nivel de naraţiune. Premisa pare potrivită dezvoltării unei altfel de lumi, cu personaje interesante prin ciudăţeniile lor. Numai că e deranjant că personajele par croite şi lăsate cusăturile la vedere. E prea evidentă intenţia de a avea personaje speciale, cu o lume neapărat aparte şi această intenţie dă naştere preţiozităţii. Aflăm pe parcurs motivul pentru care Enoch e obsedat de participarea la înmormântări (printr-un dialog de tip expozitiv), iar moartea părinţilor de care auzim povestindu-se funcţionează drept cauză pentru efectul de "personaj special", iubitor de înmormântări: autoînsingurarea şi furia mocnită ale lui Enoch, prietenul său imaginar - fantoma japoneză Hiroshi -, reţinerea lui în a construi relaţii interumane şi violenţa de care dă dovadă la şcoală plus exmatricularea (eveniment de care aflăm, atât noi ca spectatori, cât şi Annabel, ca să mai avem un alt strat explicativ al comportamentului lui Enoch).
Cei doi tineri actori au farmec împreună şi se dovedesc capabili să redea naturaleţea trăirilor lor adolescentine, cu timiditatea şi candoarea de rigoare. Mia Wasikowska e jucăuşă din priviri şi zâmbete timide, iar Henry Hopper pare potrivit, cel puţin vizual, pentru a sugera adolescentul ciudăţel, singuratic, dark, dar şi drăgălaş, când prietenul său fantomă îl ia la întrebări despre prima noapte petrecută cu Annabel.
Restless nu reuşeşte să fie mai mult de un Love Story (1970), mai elegant datorită stillizării lui Gus Van Sant şi sunând mai interesant doar pentru că personajele par aduse din lumi stranii, eventual imaginare. E un film care are pretenţia să fie cool, dar care nu reuşeşte nici măcar să facă un date la morgă să pară mai puţin conservator decât cel petrecut clişeistic pe o bancă în parc.