Aflat în acelaşi apartament sub arest la domiciliu în timp ce aştepta rezultatele recursului înaintat tribunalului din Teheran, Panahi a realizat In film nist - un (aşa zis) non-film filmat în parte cu o cameră digitală, în parte cu un iPhone, un non-film care a fost văzut pentru prima oară într-o proiecţie specială la Cannes, unde a ajuns pe un stick USB ascuns într-o prăjitură.
Primul cadru îl înfăţişează pe regizor luându-şi micul dejun în luminoasa sa bucătărie şi sunându-şi un coleg - pe Mojtaba Mirtahmasb - cerându-i să treacă pe la el fără să spună nimănui unde merge. Din momentul în care Mirtahmasb intră în apartament, devine şi coautorul filmului - el fiind cel care îl va urmări pe Panahi cu camera peste tot. Explicându-i de ce l-a chemat, Panahi se plânge de faptul că, după ce încercase să se filmeze singur, avusese senzaţia că nu e deloc natural şi îi era teamă ca nu cumva să miroasă totul a făcătură. Pentru cei ce sunt familiarizaţi cu filmele lui precedente, afirmaţia nu face decât să întărească faptul că, deşi vine din partea unui autor în cazul căruia se pot depista multe simboluri, la fel cum se poate intui şi construcţia dramaturgică / cea formală, cu toate acestea interesul său pofticios pentru real şi autentic (de aici şi alegerea folosirii actorilor neprofesionişti) pune rigiditatea oricărei noţiuni abstracte pe un plan secundar. Numai că în cazul acesta, neavând niciun fel de material de lucru, lucrurile nu pot rămâne decât la nivel abstract: planul lui Panahi este să povestească în faţa camerei scenariul la care lucra când i s-a interzis să mai facă filme; ajutându-se de o bandă adezivă, trasează (la o scară mică, bineînţeles) pe unul dintre covoarele locuinţei decorul din scenariu (momente care amintesc, inevitabil, de "Dogville"); povesteşte cadru cu cadru ce se întâmplă şi unde e plasată camera, se mişcă şi se agită pentru a explica cât mai bine ce vrea să spună; dă exemple din filmele sale precedente pe care le ilustrează cu ajutorul DVD-urilor; arată filmuleţele de pe iPhone cu locaţia propriu-zisă pe care a găsit-o; dar la un moment dat are brusc o cădere, izbindu-l parcă dintr-o dată inutilitatea demersului: "Dacă poţi să povesteşti un film, de ce să-l mai faci?". În mod ironic, acest scenariu din care Panahi a povestit câteva secvenţe are ca decor tot un spaţiu închis, o locuinţă, iar personajul principal este ţinut în casă împotriva voinţei lui.
Abandonând citititul scenariului în faţa camerei şi lăsând camera să înregistreze în continuare, ceea-ce-se-dorea-un-non-film devine în mod cert un document a ceea ce au însemnat (şi continuă să însemne; până astăzi, Panahi nu a fost încă trimis după gratii) acele zile pentru iranian; chiar dacă zilele lui decurg altfel - ziua pe care o vedem noi e una specială, e Anul Nou Persan, se aprind artificii, familia sa e plecată la alţi membri ai familiei - ameninţările care plutesc sunt aceleaşi: pe de-o parte, închisoarea, care îl vizează direct pe el - într-o convorbire telefonică, avocata sa îi spune că nu prea are cum să scape de asta; pe de alta, ameninţarea perpetuă care vine dinspre oraş / autorităţi, care îi vizează (şi) apropiaţii - într-o convorbire telefonică cu un prieten, acesta închide brusc, apucând să spună că e legitimat de poliţie. O altă constantă în viaţa regizorului, dar doar aparent ameninţătoare, este iguana fiicei sale, care are propriul său rol aici. Apropo de asta, filmul nu are deloc un ton sumbru aşa cum v-aţi fi putut aştepta; dimpotrivă, are mult umor, aşa cum mult calm şi răbdare se întrevăd în spatele singurătăţii şi neliniştii lui Panahi.
Acesta nu este un film e mai mult decât un act de sfidare sau de curaj în faţa absurdităţii unui regim. E un gest al unui om care nu se poate abţine să facă ceea ce ştie mai bine. Nu se poate abţine să filmeze focurile de artificii cu telefonul de pe balconul apartamentului, nu se poate abţine să-l filmeze pe Mirtahmasb, glumind că e bine să aibă înregistrarea în cazul în care i se întâmplă ceva (la câteva luni de la prezentarea filmului la Cannes, Mirtahmasb chiar a fost arestat alături de alţi cinci regizori iranieni, sub acuzaţia de spionaj); ca la sfârşit, să lase iPhone-ul deoparte şi să pună mâna pe camera adevărată, în timpul celei mai frumoase (şi lungi) secvenţe, făcând "actor" dintr-un tânăr venit să-i ridice gunoiul, exact ca în filmele sale de ficţiune.