Nici de bine, nici de rău - The Trip

The Trip a fost original o miniserie de televiziune, apoi a fost editat de către Michael Winterbottom într-un lungmetraj şi lansat în cinematografe. Ca atare, poartă mărcile regizorale ale unui sitcom, şi mai mult, ale unui sitcom britanic: concentrare aproape exclusivă pe interpretarea actorilor şi o mizanscenă clară, uşor de înţeles, care serveşte scenariului. Spre exemplu, sunt multe scene în care personajele principale, Rob Brydon şi Steve Coogan, sunt în maşină, conducând. Camera îi surprinde pe cei doi în prim planuri, când e rândul lor să vorbească, alternează apoi cu planuri medii în care îi vedem pe amândoi, şi cu nişte planuri ansamblu în care vedem maşina pe stradă, cu scopul de a reconfirma spectatorului spaţiul acţiunii şi de a imprima un ritm mai dinamic acţiunii. Ca fapt divers, Cristi Puiu a declarat într-un interviu că directorul de imagine de la Marfa şi banii a insistat să facă şi ei asemenea cadre, cu maşina pe stradă, dar lui i se păreau stupide, deoarece singura informaţie pe care o dădeau era că maşina e pe drum, ceea ce un spectator deja ştie. Astfel, la nivel vizual, în afară de faptul că e corect pus în scenă la nivel tehnic, despre The Trip mare lucru nu se poate spune, nici de bine, nici de rău.
 
Să trecem astfel la punctul interesant al filmului, şi anume relaţia dintre ficţiune, realitate şi interpretare din film.  Bob Brydon şi Steve Coogan joacă o variantă a lor înşişi, dar este foarte greu de spus cât este ficţionalizată. Ricky Gervais se foloseşte acest tip de intepretare în Extras şi în noul lui serial, Life's Too Short, însă acolo e clar unde este gagul. Nu se întâmplă acelaşi lucru în The Trip. Acest lucru face ca linia dintre tragic şi comic să fie greu de distins şi să depindă mult de punctul de vedere. Dacă aceste trei exemple se pot încadra în genul mockumentary, la Gervais e întotdeauna clar unde este partea de mock, şi unde este partea de documentary, dar Winterbottom  ne lasă să ne întrebăm. Scena în care Bob Brydon îl întreabă pe Coogan dacă ar accepta ca fiul lui să se îmbolnăvească de o afecţiune uşoară, precum apendicita, în schimbul unui premiu BAFTA sau Oscar, iar Coogan îşi ia un timp de gândire este un exemplu relevant. Privită doar ca un scheci, are un efect comic mare, rezultat dintr-un procedeu binecunoscut în comedie, acela de a lua o situaţie general acceptată, în cazul de faţă afirmaţia ce tinde spre clişeu "Sănătatea e cea mai importantă", mai particular varianta pentru părinţi "Sănătatea copiilor mei e cea mai importantă" şi de a o întoarce pe dos. Privită ca viziunea adevărată unui părinte, pare cutremurător şi descrie o persoană cu un nivel de egoism şi narcisism trecute de orice nivel considerat acceptabil.
 
Oricum, Coogan din The Trip pare un personaj profund trist, prins în criza vârstei de mijloc, având nevoie de aventuri de-o noapte şi de a-şi demonstra superioritatea intelectuală în faţa colegului său de călătorie. Pe de altă parte, Brydon este un familist şi un om mulţumit de cum e viaţa lui, atât artistică, dar şi personală. Evident o altă metodă comică, de alăturare a constrastelor, uneori invidia lui Coogan pentru lejeritatea lui Brydon e atât de evidentă, că şi ea pendulează între a provoca râs sau milă. Într-o secvenţă de la masă, când Brydon se apucă să imite actori faimoşi, precum Michael Caine, Anthony Hopkins sau Richard Burton, Steve Coogan se comportă ca şi când e ruşinat, deşi nimeni din jur nu pare să fie deranjat, nici măcar să se uite. Apoi, simţind o competiţie, începe şi el să imite, şi chiar strigă mai tare, el însuşi atrăgând atenţia. Acest tip de awkward humor, al cărui poster boy în Marea Britanie este susnumitul Gervais, practicat în America de Ben Stiller (nu degeaba apare el şi în primul episod din Extras şi într-o secvenţă de vis  în The Trip) şi de Larry David, e împins în secvenţe de genul până la noi extreme.
 
Ajungând la secvenţele de imitare, trebuie spus că sunt adevărate demistificări ale artei actorului. Ca o notă personală, am văzut de curând trailerul pentru Batman - Dark Knight Rises, şi când vorbea Michael Caine în rolul majordomului, nu puteam să-mi scot din cap imitarea lui Brydon şi a lui Coogan. Ei fac nişte chestii atât de precise şi observaţii punct cu punct, încât pare pe lângă pseudocultul method acting-ului, ca darwinimsul pe lângă Geneză. Imitaţia este un fel de laitmotiv al călătoriei, chiar al filmului în general. Cei doi imită gesturile unor critici culinari, imită alţi actori, la un moment dat Coogan imită un eventual discurs la înmormântarea viitoare a lui Brydon. Winterbottom e obişnuit în a sparge cel de-al patrulea perete, în moduri destul de evidente - A Cock and Bull Story şi 24 Hour Party People -, însă în The Trip metodele lui sunt mai subversive şi se poate spune că aici nu sparge nici un perete, ci doar îl face translucid.