Undeva pe lângă Dublin, într-o casă de dimensiunile unui mic castel, locuieşte bărbatul cu nume de oraş american, Cheyenne (Sean Penn), rocker ieşit la pensie, fan declarat al esteticii goth. Tânărul bătrân pare să fie pregătit să-şi pună capăt zilelor pe versurile Lord, I think I sold my soul, însă acesta este doar începutul unui portret depresiv ce se derulează cel puţin o jumătate de oră. În spaţiul public, Cheyenne este privit ca ciudatul din liceu despre care toţi vorbesc pe la spate, iar în cel domestic este demasculinizat de o soţie mult mai feroce. Tempoul se animă subtil când Cheyenne află de moartea tatălui său pe care nu îl mai văzuse de 30 de ani - vestea catalizatoare vine abia în minutul 26.
În ciuda sentimentului că nu a fost niciodată iubit de un tată evreu care şi-a trăit viaţa obsedat de trecut, Cheyenne pleacă spre New York, pe mare, nu prin aer, deoarece zborul cu avionul îi e la fel de străin ca propriul tată. Aşadar, personajul părăseşte spaţiul idilico-restrictiv în care îşi epuiza bătrâneţea, lăsând în urmă o soţie înţelegătoare. Regizorul construieşte o lume de poveste condusă de un ritm minimalist ce contrastează cu cadrele picturale şi lumina radiantă. Cu toate astea, filmul rămâne o încercare motivaţională deshidratată, ce câştigă simpatie doar pe bucăţele. Înainte de a continua pe firul acţiunii, aş vrea să punctez că în ciuda lumii vag interesante create de regizor, personajele ce o populează sunt simpatice, cumva scoase dintr-o carte pentru adulţi-copii: Bătrânul Copil, Soţia Pompier, Ucigaşul de Nazişti, Adolescenta cu Ochi Frumoşi, Inventatorul de Roţi, etc.
Cum nu există frumos fără urât şi bine fără rău, personajele din This Must Be the Place sunt conştiente de realitatea jalnică ce le înconjoară. Încă de la început, Cheyenne aprobă sec numele unei formaţii - The Pieces of Shit - care îl vor ca producător, iar astfel de cinism deghizat în autoironie se regăseşte in fiecare personaj. Soţia acestuia, interpretată de Frances McDormand, îi spune printre chicoteli, înainte de plecare, că frica nu este singura lui problemă. Ea joacă rolul a tot ceea ce lipseşte în viaţa lui Cheyenne. Relaţia celor doi este, poate, cel mai frumos şi palpabil lucru din tot filmul. Dacă Sorrentino, care a scris şi scenariul, nu pusese pe hârtie farmecul autentic al mixului dintre dragoste, pasiune şi plictiseală, a făcut-o pe ecran aducându-i împreună pe Sean Penn şi Frances McDormand. Depresia lui Cheyenne se dovedeşte a fi doar o plictiseală cronică, lucru anticipat de soţia lui într-o discuţie intimă în dormitor.
Tema Holocaustului pe care Sorrentino o introduce în naraţiune prin depistarea ultimului nazist în viaţă, pare doar o tehnică scenaristică de a echilibra axiologic viaţa idilică pe care Cheyenne o are în Irlanda. Asemeni lui Eliaj Wood în Everything is Illuminated, Cheyenne pleacă într-un fel de căutare de sine ce coincide cu împlinirea dorinţei tatălui său de a-l prinde pe nazistul care l-a umilit cu mulţi ani în urmă. Roadtripul lui Cheyenne este o sumă de improvizaţii care îl scot din apatia cu care ne-a obişnuit şi confirmă existenţa unei minţi ascuţite în spatele machiajului ostentativ şi a mişcărilor lente. Dezmorţirea lui Cheyenne se sincronizează cu apariţia unui David Byrne cărunt (solistul formaţiei Talking Heads) ce hipnotizează publicul unui bar new yorkez pe ritmurile hitului din anii '80, This Must Be the Place, care sugerează că locurile potrivite există acolo unde există dragoste, lucru pe care Cheyenne îl va realiza abia la sfârşitul filmului. Întâlnirea cu David Byrne îi declanşează criza existenţială ce îl face să verbalizeze - destul de târziu - cât este de neîmplinit. Voyeurismul spectatorului este susţinut de carisma nostalgică a lui Sean Penn.
Barurile prin care ajunge Cheyenne, deşi abia spre sfârşit va pune pentru prima dată gura pe băutură, prezintă o Americă a nimănui, cu redneckşi ce-şi poartă credinţa pe gecile de piele. Clişeele sunt la ele acasă. This Must be The Place e ca o cărticică cu maxime ce încearcă să se susţină cu imagini frumoase. Cu un dialog uşor preţios, interacţiunile actoriceşti de pe parcursul roadtripului te conduc spre momentul în care copilul Cheyenne se transformă în adult şi îşi fumează prima ţigară, întorcându-se apoi acasă cu un nou look, de om mare. Chiar şi aşa, "ceva nu-i în regulă aici, nu ştiu ce, dar e ceva", după cum spune Sean Penn de vreo trei ori de-a lungul filmului. Asta aş zice şi eu despre complexitatea filmului lui Sorrentino, deşi pare a fi un regizor cu gânduri frumoase şi o oarecare sensibilitatea artistică, însă cu o experienţă de viaţă pe alocuri mimată.