iunie 2012
Cloaca
Text şi context. Cloaca de la Naţionalul târgumureşean este în acelaşi timp o premieră şi o materializare a unui spectacol lectură, care a avut loc în luna noiembrie a anului 2011, în regia Alinei Nelega. Pentru varianta de scenă, regizorul invitat este Theodor Cristian Popescu, alături de o echipă alcătuită din dramaturgul şi asistentul de regie Olga Macrinici, asistentul de coregrafie Bordás Attila şi scenografa Velica Panduru, împreună cu asistenta de scenografie Cristina Grigoraş. Textul ca atare a fost publicat în antologia Dramaturgi olandezi de astăzi, editată de Fundaţia Culturală Camil Petrescu şi revista Teatrul azi, din care antologie s-a mai montat la Teatrul Naţional, tot la sala mică, Aniversarea / Blowing de Jeroen van den Berg, în regia lui Vlad Massaci. Traducerea îi aparţine Lilianei Alexandrescu.


Prizat deopotrivă în Europa (cu montări, printre altele, în Spania, Elveţia, Marea Britanie - aceasta din urmă în regia lui Kevin Spacey) sau în America de Sud (Argentina) şi transformat într-un film olandez de mare succes (scenariul aparţinându-i Mariei Goos), acest text a fost perceput şi ca o viziune feminină plină de forţă asupra crizei a patru bărbaţi aflaţi la răscruce. În acest context, singurul personaj feminin din varianta pentru scenă vine cu propria sa criză existenţială, marcând despărţirea definitivă a celor patru bărbaţi de momentul salutului "Cloaca!" şi alegerea unei modalităţi de soluţionare a conflictelor, de ieşire, într-un fel sau altul, din punctul mort.
Cuvântul din titlu este reprezentativ pentru situaţia în care se găseşte fiecare din cele patru personaje. Dincolo de sensul său propriu (cloaca păsărilor, dar şi Cloaca Maxima din Roma), folosirea sa metaforică (un loc în care se adună mizeriile - aici umane - pentru a se scăpa de ele) - reprezintă tot ceea ce s-a acumulat între momentul când el era folosit pe post de salut, cu zeci de ani în urmă (făcând astfel parte din teribilismele tinereţii şi, ca orice cod, pecetluind o prietenie), dar, in extenso, ea o include şi pe prostituata din Est care apare la un moment dat şi care le bulversează şi mai tare vieţile şi relaţia. Prietenia de care se face atâta caz este una care, după vreme îndelungată de pauză, cere sacrificii, acceptate însă doar atât timp cât cel sacrificat este cel de lângă tine, şi nu propria persoană. Maturitatea artistică şi maturizarea ca vârstă sunt aduse în discuţie prin imagini în oglindă, care decurg din felul în care este construit textul (a se vedea cazul regizorului şi cel al debutantei în teatru, alăturat celui al prostituatei rusoaice, care vizează manifestările sexualităţii în diverse forme şi fac foarte neclară şi nesigură linia care desparte ceea ce este sau poate fi pur de ceea ce este sau poate fi vulgar sau impur).

Spaţiul şi utilizarea lui. Spaţiul de joc creat de Velica Panduru urmează cu multă imaginaţie didascaliile autoarei: scenografa închipuie o mansardă aflată la limita dintre feminin şi masculin (mult feminin în liniile curbate ale mobilierului şi în preţiozitatea cu care este decorată întreaga încăpere şi mult masculin în culorile reci), un decor care defineşte la un prim nivel spaţiul vital al homosexualului Pieter, iar la nivelele următoare serveşte activ la redefinirea ca persoane a patru bărbaţi trecuţi de patruzeci de ani, care traversează fiecare câte un moment de criză. În acelaşi scop este creat şi ingeniosul joc de lumini, care, în combinaţie cu spaţiul şi culorile, pune accentele necesare cu discreţie, prin alternarea nu numai a clarului cu obscurul, ci şi a tonurilor luminoase reci cu cele calde. Cu alte cuvinte, un spaţiu burghez, pentru probleme, neîndoielnic burgheze - returnarea de cadouri scumpe, intrarea şi ieşirea de la ospiciu, părăsirea familiei şi momentul marilor întrebări de natură estetică. În tot acest univers, în care masculinitatea se manifestă în mai multe ipostaze ale sale, mai mult sau mai puţin agresive, apariţia meteorică şi uşor tulburătoare a unei prezenţe feminine străine funcţionează ca un declic pentru fiecare dintre cei patru bărbaţi dezorientaţi şi le dă, brusc, o direcţie, ajutându-i, în acelaşi timp, să realizeze ruptura cu un trecut pe care încearcă în mod artificial să îl reînvie.


Spaţiul este utilizat ingenios şi în adâncime, alternându-se prim-planurile, care subliniază în primul rând relaţiile de grup, cu planurile îndepărtate, ce servesc şi ca refugiu sau loc de izolare (baia, terasa plină de plante). Cu pereţii literalmente sufocaţi de tablouri, aranjate simetric, întreaga mansardă lasă impresia unei ordini aglomerate, suprasaturată fiind de obiecte de artă şi picturi, în jurul cărora se organizează mai apoi şi una din situaţiile conflictuale principale ale textului şi spectacolului.

Distribuţia şi celelalte. De notat în spectacol este şi felul în care se evită exploatarea facilă, la prima mână a unor situaţii dramatice (da, am ajuns să notez acest fapt ca pe un plus al unui spectacol, când el ar trebui să fie de la sine înţeles!), precum şi interpretările remarcabile ale întregii echipe de actori: Dan Rădulescu, în rolul timoratului homosexual Pieter, este suficient de reţinut pentru a interioriza şi nu a exterioriza gratuit drama personajului său, Nicu Mihoc este suficient de vulcanic, dar fără a îngroşa, şi suficient de sentimental, fără a fi melodramatic, Alexandru Pavel, în rolul avocatului cu probleme psihice, îşi exprimă maniile cu falsa nonşalanţă a nebunului care ţine să arate că nu mai are nici o problemă, actorul având în general un bun control al reacţiilor sale, iar Nicolae Cristache, căruia i s-a încredinţat personajul Maarten, regizorul aflat într-o criză a vârstei şi una de creaţie, reuşeşte să îşi construiască un rol care îl scoate în mod clar din conul de umbră în care a stat preţ de ani buni de zile, el fiind în acest caz o prezenţă puternică în scenă, intuindu-şi personajul şi aplicându-i tonurile de culoare necesare pentru a-i pune în valoare nuanţele şi complexitatea.


Comunicarea în scenă este bine pusă la punct (poate mai bine în scenele de grup decât în scenele jucate de câte două personaje), ceea ce dă fluenţă şi consistenţă întregii reprezentaţii. La această fluenţă contribuie - poate în mod paradoxal, dar nu neapărat - şi fracturarea acţiunii dramatice de către blackout-urile dintre scene, care, dublate de coloana sonoră zgomotoasă, intră în puternic contrast cu atmosfera primitoare din mansarda mai sus amintită, menţinând astfel o stare de nelinişte, ce provine tocmai din derapajele personajelor şi care, în aceste momente de întuneric, devine aproape palpabilă. O menţiune specială trebuie făcută pentru actriţa Raisa Ané, interpreta prostituatei rusoaice, care spune cu dezinvoltură replici într-o limbă pe care nu o cunoaşte, şi care pendulează permanent între senzualitate şi inocenţă, dând substanţă unui personaj prezent în scenă un timp foarte scurt - prin comparaţie cu personajele masculine - şi reuşind să se integreze perfect în peisaj (cu alte cuvinte, să demonstreze că şi de ce anume este indispensabilă pentru evoluţia ulterioară a poveştii).

Una din scenele de mare sensibilitate, dar şi de mare importanţă pentru desfăşurarea evenimentelor în scenă este discuţia pe care Joep, cel cu familia distrusă, o are cu prostituata rusoaică, oferită cadou de ziua lui de către ceilalţi trei. El vorbeşte în limba lui, ea îi răspunde în limba ei. Nici unul nu pricepe o iotă din ce spune celălalt, dar ambii intuiesc, existând, astfel, înţelegere la un nivel mult mai profund, dincolo de limba vorbită. (În această scenă apare şi una din scăpările spectacolului, respectiv ceea ce spune prostituata în limba rusă este titrat în româneşte, pentru ca spectatorii să înţeleagă, reducând astfel în mod drastic intensitatea exerciţiului de imaginaţie pe care publicul l-ar fi putut face pentru a înţelege pe deplin situaţia în care se află cele două personaje şi pentru a empatiza pe deplin cu ele, pentru că ceea ce i se cere publicului în acest moment, aşa cum este el construit, atât dramaturgic, cât şi regizoral, este tocmai empatia provenită mai ales din identificarea cu personajul masculin).


Concluzii. Regizorul Theodor Cristian Popescu a declarat la un moment dat că acesta este primul text care i-a fost propus, toate celelalte montate fiind alese de el însuşi. Cu alte cuvinte, de această dată textul a mers înspre regizor, iar esenţialul aici este că regizorul a găsit calea potrivită spre a-i ieşi în întâmpinare. O combinaţie reuşită de comedie, dramă, sensibilitate, cinism şi erotism, spectacolul de faţă, în afară de faptul că reuşeşte să pună în valoare actorii, este unul cu ţinută şi cu substanţă.

Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Compania Liviu Rebreanu

Cloaca, de Maria Goos
Traducerea: Liliana Alexandrescu
Scenografia: Velica Panduru
Asistent scenografie: Cristina Grigoraş
Asistent coregrafie: Bordas Attila
Asistent regie şi dramaturg: Olga Macrinici
Grafică şi design: Cosmin Florea
Regia artistică: Theodor Cristian Popescu
 
Distribuţia: Dan Rădulescu (Pieter), Nicu Mihoc (Joep), Alexandru Pavel (Tom), Nicolae Cristache (Maarten), Raisa Ané (Femeia)
 
Premiera: 25 aprilie, 2012
De: Maria Goos Regia: Theodor-Cristian Popescu Cu: Dan Rădulescu, Nicu Mihoc, Alexandru Pavel, Nicolae Cristache, Raisa Ané

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus