Anul 1934. Coasta de Vest a Irlandei e înecată în linişte. Informaţia e monedă de schimb, iar bârfele trezesc din amorţire sufletele însetate de viaţă. Billy Şchiopul devine repede subiectul unei asemenea ştiri, după ce un regizor de la Hollywood vine să facă un film pe o insulă învecinată. În mintea lui Billy încolţeşte o singură idee, care îl poate face să renască sau care îi poate frânge aripile definitiv: să treacă marea şi să joace în film.
Cu acest nou spectacol al său, Cristi Juncu nu-şi umflă muşchii de regizor (nu că ar fi făcut vreodată paradă cu asta), ci alege să spună povestea în cel mai relaxat mod cu putinţă, viu şi (auto)ironic (Juncu apare într-o fracţiune de secundă de film mut în rolul regizorului, personaj din piesă).
Jucat într-o reprezentaţie specială la Bucureşti, la Teatrul Odeon, spectacolul a avut un ritm mai lent decât merita şi a lăsat în ofsaid cel puţin două pasaje care au ţinut acţiunea pe loc (unul dintre ele ar fi cel în care Johnny Pateen anunţă venirea regizorului în localitate). În acelaşi timp, a fost foarte uşor şi să treci peste asta şi să te bucuri de sudura unor momente de teatru şi de film, de performanţele actoriceşti şi de dinamica limpede a textului. Billy Şchiopul încearcă să-i facă pe ceilalţi să uite de handicapul lui, compensând cu o voinţă pe măsură. Şi, în primă instanţă, chiar reuşeşte. Povestea este, însă, atât de palpitantă, încât are tot dreptul să nu fie spusă aici. Dramaturgul Martin McDonagh îl aruncă pe Billy de pe un munte de plictis direct într-un roman în care nimeni nu este ce pare a fi, în care binele camuflează răul şi în care percepţia se schimbă de la o scenă la alta.
Invidie, frustrare şi alte defecte
Mătuşile lui Billy ajung să-l regrete pe cel plecat şi cel care era subiect de batjocură devine, puţin câte puţin, legendă. Exotismul cinematografului îi face să vibreze pe toţi aceşti oameni-insulă, ascunşi în propriile obişnuinţe şi consumaţi de ele, pe toţi aceşti frustraţi care trăiesc mărunt într-o societate claustrată.
Atunci când acţiunea o cere, Cristi Juncu proiectează pe un ecran imagini în alb-negru, continuând fraze începute pe scenă în intimitatea mută a filmului. Replicile scrise, în stilul desuet al capodoperelor fără sunet, sunt zemoase, absurde şi uneori contrastează ironic cu euforia personajelor. Regizorul tratează lâncezeala provincială cu mirajul destinului de celuloid. Locuitorii din Inishmaan sunt ei înşişi infirmi, chiar dacă fără defecte fizice la vedere, pentru că sunt paralizaţi de frica de a lua o decizie. Ei aproape că ajung să-şi trăiască evadarea ipotetică prin alegerea lui Billy, doar că invidia şi frustrările le sugrumă călătoria. Spectacolul lui Cristi Juncu este bine jucat. Ies în evidenţă doi actori care găsesc repede temperatura personajelor: Ionuţ Vişan, un Billy degradat şi umilit, şi Florentina Năstase, fată ageră, naiv-masculină.
Sunt şi momente, însă, în care convenţia se rupe, în care actorii devin mult prea conştienţi de presiunea pe care, inevitabil, sala o pune pe ei (o discuţie banală, între cele două mătuşi, poate fi un exemplu).
Billy din Aran e o doză de stabilitate pentru repertoriul Teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti. E o doză de teatru. Cine are nevoie de ea ştie unde o găseşte.
Teatrul "Toma Caragiu", Ploieşti
Billy din Aran
De Martin McDonagh
Regia: Cristi Juncu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Distribuţie: Ionuţ Vişan, Lucia Ştefănescu Niculescu, Cristina Moldoveanu, Tudor Smoleanu, Florentina Năstase, Raluca Zamfirescu