PIF în România, un erou al Epocii de Aur

Frumoasă şi nostalgică surpriză ne-au făcut cei de la Institutul Francez cu expoziţia de la Sala Dalles, intitulată PIF în România, un erou al Epocii de Aur, curator fiind chiar un creator de benzi desenate, publicat recent şi la noi, Jean-Pierre Dirick. Precum Madelena lui Proust, enormele panouri mi-au trezit tot felul de amintiri.
 
Revista Vaillant ajunsese în România la puţină vreme după apariţia ei în 1945 şi era sub forma unui ditamai albumul, cu pagini zgrunţuroase. Abia mult mai târziu s-a transformat în PIF-ul cu gadgeturi, pe care-l aşteptam cu nerăbdare. Mi-l cumpăra bunicul cu suprapreţ de la un chioşc de ziare, unde îi dăduse impresia vânzătoarei că făcuse o mare cucerire, ca să-i pună deoparte minunea anilor '60-'70. Îmi amintesc perfect de fasolea săltăreaţă venită tocmai din Mexic sau de iarba fermecată, ori de nu ştiu ce pistol complicat, de ochelarii de văzut BD-urile în relief, sau de cerneala invizibilă, un fel de Kinder cu surprize avant la lettre, ori de enigmele care deschideau drumul spre romanele Agathei Christie, de bancuri şi de punctele care creau contururi.

Dar mai ales îmi amintesc de PIF (le chien / căţelul), despre al cărui nume puţină lume ştia că înseamnă năsuc, şi de Hercule, motanul alb-negru care juca "rolul negativ". De Tonton (un fel de Birlic) şi Tata (aşa am aflat că înseamnă unchi şi mătuşă), de ursuleţul Placid şi vulpoiul Muzo (botic). Acolo am văzut pentru prima dată cum arată un tort Saint Honoré, ca o piramidă uşor rotunjită, iar la noi în casă maioul era supranumit Placid, căci în maiou era îmbrăcat personajul acesta leneş şi nu prea arătos.
 
Pifou şi vocabularul său atât de limitat - glop-glop şi pas-glop - era înduioşător în contrast cu Brutus. Cel mai fascinant, însă, era Docteur Justice, care mi-a dat pentru totdeauna o imagine idealizată a medicilor, care trebuie să fie nu numai foarte pricepuţi, dar şi frumoşi şi eventual să călătorească în toată lumea, pentru că lucrează la OMS. El devenise idealul partenerului de viaţă, pe care din păcate nu-l întâlneşti decât în benzile desenate.
 
Ar mai fi şi Arthur, fantoma (aşa am reţinut pentru totdeauna că în franceză fantoma este de gen masculin şi a inspirat numele unui techelaş în familia noastră) Abia acum am constatat că unul dintre desenatorii săi era venit din România şi se numea Arapu. De Corto Maltese nu-mi amintesc deloc, iar pe Rahan (pronunţat cu încăpăţânare, inclusiv în reclamele din zilele noastre, cu "h"-ul care este mut chiar şi pentru Hitler, în limba lui Molière) îl respingeam pentru că mi se părea un surogat de Tarzan.
 
Când am ajuns pentru prima dată la Paris, după Revoluţie, am vrut să vizitez redacţia. Aveam să aflu că sunt pe ducă şi doi ani mai târziu au dispărut. Ştiam că este o creaţie a Partidului Comunist Francez, dar alesesem să ignor informaţia, şi că iniţial Pif, creat de spaniolul Arnal (de aceeaşi origine cu Louis de Funès), a apărut în L'Humanité, oficiosul lor. Circulase o legendă că revista s-ar fi tipărit cândva la Cluj, ceea ce brusc îi minimalizase mirajul. Pe noi ne impresiona să citim până şi preţurile, în valuta în care ne era interzisă: 24 franci belgieni, 300 de lire italieneşti, 2 franci francezi sau elveţieni sau că joia elevii aveau liber...
 
Probabil ca să recreeze atmosfera apăsătoare în care aventurile pe hârtie erau singura evadare pentru copiii vremurilor acelora, la Dalles au fost alese să păzească expoziţia nişte fiinţe după chipul şi asemănarea activistelor de partid de altădată, la taior bleumarin, de la APACA şi fără un zâmbet pe buze.
 
Voi rămâne pentru totdeauna recunoscătoare Pif-ului datorită căruia am învăţat franţuzeşte, căci iniţial mi-l citea mama, replică cu replică, traducând-o mai apoi pe româneşte, şi n-am să uit remarca foarte exactă a dragei noastre belgience, dulce ca o pralină, Fabienne Reuters, care mi-a mărturisit că are impresia, când ne aude vorbind franţuzeşte că parcă şi vede bulele precum în benzile desenate. Secretul era Pif-ul, profesorul nostru virtual.