Le iese, în primul rând, pentru că nu mizează pe volumul expresiei, ci tocmai pe momentele mai tăcute, mai potolite. Pentru că par să aibă senzori speciali pentru proporţii. Pentru că fiecare îşi ştie acum locul în trupă şi intervenţia niciunuia nu e stridentă. Pe Heaven fiecare membru al trupei îşi asumă statutul de adult şi, cum e un disc matur, este vorba nu atât despre a găsi ceea ce vrei, cât despre a recunoaşte valoarea a ceea ce ai obţinut sau ai înţeles deja. Aşa că e un album care, printre altele, descalifică romantismul fals, liniştita Southern Heart fiind o declaraţie de dragoste simplă şi semi-ironică. Tot albumul e, în fond, un tribut adus relaţiilor autentice, fie că e vorba de copiii artiştilor (Song for Leigh) sau despre cei mai buni prieteni.
We can't be beat deschide albumul şi te umple de furnicături pe şira spinării, în vreme ce Heaven sună ca REM pe la începuturi. Pe sublimul No one ever sleeps lui Hamilton i se alătură colegul de turneu, Robin Pecknold de la Fleet Foxes, iar Line by line, poate cel mai bun cântec de pe album, se bazează exclusiv pe un guitar-picking impresionist, câteva corzi aruncate pe final şi vocalele lui Hamilton, foarte încrezător în ciuda atitudinii patetice, semi-plângăcioase.
Jorge Luis Borges spunea cândva "Nenorocirile, înfrângerea, umilinţa, nereuşita, acestea sunt uneltele noastre. Doar nu crezi că atunci când eşti fericit poţi să produci ceva. Fericirea constituie un scop în sine." Nu e apologia artiştilor torturaţi, ci o remarcă despre natura fericirii. Fericirea nu te invită la explorare, pentru că ea nu trebuie explicată. Te simţi bine şi-atât. Nu trebuie să fie intelectualizată sau rezolvată. De fapt, în forma ei cea mai onestă, pur şi simplu este, există. Asta nu i-a oprit însă pe oameni să caute un mod de a lega fericirea de artă. În muzică, e greu să fii fericit fără să fii plin de clişee, subţire sau siropos. Şi totuşi, The Walkmen reuşesc să facă un album al fericirii din Heaven. Nemaiştiind împotriva a ce să se revolte, nemaiavând ce să împingă, şi-au împins propriul sound către locuri mai calde, mai însorite, dovedind că sunt capabili să ne surprindă, chiar şi atunci când ne amintesc, de fapt, ce îi face atât de buni. Poate fericirea nu trebuie transformată, sublimată prin artă, dar când este articulată aşa de bine cum este în albumul celor de la The Walkmen, parcă merită s-o şi asculţi.