Regizorul, tânăr la debut în regie şi lungmetraj, a călcat sârguincios fiecare treaptă de la departamentele tehnice, a fost mult timp secund şi asistent de regizor, chiar şi la Apocalypto al lui Mel Gibson. Iar acum, vedeta îi oferă cu generozitate ocazia ieşirii la rampă, la aplauze. Pe care, după cum veţi vedea, le merită cu prisosinţă. Căci filmul este un deliciu.
Fiecare om are o mână de lucruri, o cutie secretă, acele plăceri vinovate. Mici prostioare, nimicuri, chestii plăcute, de suflet. Iar la filme, genul acela de serie B, comercial, dulce, cheesy cum ar spune unii. Am tot spus că Payback este plăcerea mea vinovată. Nu e un film mare, dar e foarte bine jucat şi făcut şi nu mă satur să îl revizionez. Mel Gibson trece prin povestea cu aer noir cu forţă şi graţie în acelaşi timp.
Şi iată-l pe actor, aici, la Get the Gringo, participând şi la scrierea scenariului, şi în postură de producător, oferindu-şi un alt rol pe prototipul din Payback. Adică un furt care merge prost, o iubită care-l înşeală, o datorie care trebuie recuperată. Personaje pitoreşti, situaţii insolite, corupţie, cartel, scene violente, torturi, bătăi dure, scăpări in extremis, isteţe şi comice. Şi vă promit că veţi râde mult şi des.
Filmul e ciudat, e exagerat, cu o parte mexicană din care poporul respectiv nu iese prea bine. Umorul vine din replici, din reacţii, din inflexiunea vocii.
Filmările, dificile, în spaţii înguste, cu câteva aeriene inspirate, plus ralenti-uri demne de John Woo. Mai ţineţi minte că (în realitate şi) unele filme sunt arătaţi mexicani care fac orice ca să intre în America? Ei bine, personajul lui Mel Gibson, fără explicaţi şi detalii din trecutul lui - oricum, unul neguros-, se chinuie să intre în Mexic. Scena, momentul în sine al sosirii, abruptă, e foarte reuşită, originală, comică.
Asemănarea cu filmele noir şi Payback e accentuată de vocea din off a actorului care comentează flegmatic acţiunea, cu sarcasm, cu replici dure şi repezi, o directeţe demnă de Raymond Chandler.
Muzica veselă, săltăreaţă, dansantă, mexicană, străbate filmul, proptea perfectă pentru gaguri, pentru accente, pentru contrapunct la realitatea mizeră a vieţii.
Rezolvările rapide, aparent prea uşoare, ca înşirate pe aţă, nu deranjează. Ba, dimpotrivă. Filmul se mişcă rapid, ritmul e susţinut, spectatorul mereu atent. Dacă aţi văzut Macete cu Danny Trejo, veţi înţelege că şi aici cadrele sunt construite ca să te lase perplex, cu multe detalii numai bune să te ia pe nepregătite. Şi totul e atât de neverosimil, încât devine comic. În plus, replicile chiar aşa sunt, ca vessel plesnet de bici.
Cu acest film, şi după cel mai devreme menţionat, mi-e clar că stăm în faţa naşterii unui gen nou de film. A fost western-ul de frontieră, au fost filmele de acţiune, toate drame. Acum a apărut comedia de frontieră, cu etalarea unei realităţi mexicane, cu toate clişeele şi exagerările unei comedii, dar cu rezolvări ca în cele mai bune filme de acţiune. Există şi aici corupţia, sărăcia, prostituţia, drogurile, clanurile, tradiţia, religia, muzica, mâncarea, familia. Ca în Cidade de Deus, unde un copil se închina cu pistolul în mână, aici puştiul de 10 ani o face cu o ţigară din care trage cu nesaţ.
Niciun cadru nu e cu ce-aţi mai văzut, Nici închisoarea (atent reconstruită în alta de securitate), nici măcar cimitirul de maşini. Mai ales în ceea ce priveşte momentul recuperării banilor de la poliţiştii mexicani - o scenă atât de alert şi bine montată, cu multe unghiuri, insolită, originală, foarte, foarte comică, în ciuda violenţei. Avem şi o înfruntare pe "drumul mare", ca în vechile westernuri, chiar dacă aceasta de acum, între cowboys şi "indieni" are loc în plină închisoare. Mel Gibson ia multă bătaie aici şi îi (şi ne) face plăcere, vorbeşte în spaniolă şi are un moment "Clint Eastwood" la care sala se amuză generos.
Există tensiune, dramatism, suspans, disperare, nu doar culoare locală. Iar la final, un raid al poliţiei, care ridică pe cei din închisoarea "El Pueblito / Satul". Şi neobişnuita cazemată, şi atacul forţelor de ordine au existat cu adevărat. A fost considerată cea mai dură închisoare a Mexicului. A fost exact cum se vede - ticsită, un fel de orăşel cu de toate, în care cei închişi puteau să-şi aducă familiile, să locuiască înăuntru. Copiii să se nască, să crească, să se joace acolo. Să existe baruri, magazine, bordeluri, droguri. Restaurante şi mâncare servită în stradă. Deschisă în 1956, a fost golită de poliţie în 2002. Şi, dincolo de eforturile scenografilor, rămâne senzaţia de teamă că aşa ceva a existat şi a fost posibil.
Ne amuză povestea americanului, dar ni se strânge stomacul gândindu-ne la toţi ceilalţi. Rezolvarea din final, a ficţiunii, tipică pentru un film de acţiune de peste ocean, te ajută să nu rămâi focalizat pe drama reală. Scăparea, tocmai de aceea, ca o promisiune, este, de data aceasta, exact ce trebuie.