Figură dramatică zemuind de sensuri pe care autorul însuşi o definea ca atare (sunteţi liberi să vedeţi nenumărate aluzii sau o simplă marionetă), Ubu conţinea embrionar toate atributele teatrului cruzimii, ale cărui principii Antonin Artaud le va dezvolta programatic, treizeci de ani mai târziu. Textele ciclului ubuesc sunt, la origine, creaţia unor puşti teribilişti, elevi ai liceului din Rennes, dintre care şi Jarry făcea parte în 1888. Farsele erau dedicate "gloriei" tiranilor locali cu profesorul de fizică în capul listei, domnul Hébert. Père Ebé devine, în etape succesive, Père Ubu şi o dată cu el se naşte o fiinţă nouă, fantastică, dezarticulată, oripilantă şi seducătoare sub râsul pe care îl declanşează. Teatrul lui Jarry distorsionează marioneta şi masca, instrumente de joc aparţinând universului copilăriei, pentru a le reinterpreta unui public adult. "Acum am dobândit mai multă experienţă şi băgăm de seamă cum că ce-i făcea pe copii să râdă riscă să bage-n sperieţi persoanele-n toată firea".
Figură monstruoasă, lipsită de sens sau posedând toate sensurile cu putinţă, Ubu a fost identificat de-a lungul timpului cu imaginea fascismului sau a stalinismului, cu imaginea oricărui dictator. În limbajul său grosier şi inept, Ubu vehiculează afirmaţii absurde despre libertate şi democraţie, pe care le susţine cu violenţă: "Având în vedere că suntem în Franţa, ţara-n care libertatea e egală cu fraternitatea, care nu-i comparabilă decât cu egalitatea pe care-o are legalitatea, luând în consideraţie că nu-s în stare să fac şi eu ce face toată lumea, ţinând seama că mi-e totuna şi egal că sunt egal cu toată lumea, fiindcă pîn' la urmă tot eu o să omor toată lumea, am să mă fac sclav, madam Ubu". Voracitatea personajului se desfată în construcţii lingvistice de o savoare greu de restituit într-o altă limbă. Traducerea lui Jarry presupune o gurmanderie savant stăpânită şi o ştiinţă inovatoare a transpunerii. În română, maestru în arta torţiunii şi a extracţiunii deliciului ubuesc s-a dovedit Romulus Vulpescu (înclinaţiune cu temenea!)
În 1991, la Teatrul Naţional din Craiova, Silviu Purcărete punea în scenă Ubu Rex cu scene din Macbeth, un spectacol care avea să cunoască un destin internaţional remarcabil. Dom'Ubu şi madam Ubu, interpretaţi de Ilie Gheorghe şi Valer Dellakeza într-un travesti spectaculos, intrau în memoria publicului ca nişte caricaturi supradimensionate ale foştilor conducatori. Personajul colectiv emblematiza teatral amorfismul mulţimii pe care, spunea Jarry, "trebuie din când în când s-o loveşti" ca s-o trezeşti din letargia şi pasivitatea ei. Frânturi din acel spectacol mi-au sunat teribil de cunoscut, într-o nouă percepţie şi dintr-o perspectivă diferită, în sala Teatrului de Comedie.
Tompa Gabor alege un text rar montat în lume, Ubu înlănţuit, în premieră absolută românească, părând să aplice principiile lui Artaud din manifestul "Teatrul Alfred Jarry şi ostilitatea publică": "În rezumat ne propunem ca temă: actualitatea înţeleasă în toate sensurile; ca mijloc: umorul sub toate formele lui; şi ca scop: râsul absolut, râsul care merge de la nemişcarea băloasă până la zguduirea puternică a lacrimilor". Reînvierea spectacolului total, temelia esteticii lui Artaud, este şi fundamentul concepţiei regizorale al acestei montări.
Mijloacele translate din music-hall, circ, desenul animat, cinematograful mut compun o realitate pe cât de fantastică pe atât de credibilă, acea "muşcătură concretă" conţinută de senzaţiile degajate din amestecul de violenţă şi haz. Ubu şi madam femela sa restructurează noţiunile civice, făcând să înflorească arta haosului şi a dezordinii, impunând propriul lor acquis: cel al comunităţii patafizicienilor de pretutindeni, adică de nicăieri. Nostalgia sclaviei ca stare paradisiacă invadează sufletul mulţimii amorfe. Libertatea înseamnă pentru cetăţenii liberi ai Franţei ubueşti să nu ajungi niciodată la timp, niciodată pentru exerciţiile de libertate. Dacă se exersează încă, se cheamă ca suntem într-un registru şcolar, în care absolvenţa e încă departe. Vă sună cunoscut? Nu seamănă izbitor cu temele noastre zilnice, pe care nu reuşim să le trecem pe curat? Actualitatea despre care vorbea Artaud îşi ramifică sensurile într-o paradigmă a puterii confiscate, cu drăgălăşenia şi grijulia atenţie a seturilor multiple de politicieni.
Ubu, interpretat de Mihai Constantin, uită de ferocitatea sa primară, privilegiind perversitatea fermecătoare. Personajul său nuanţează comic aspectele aparent inofensive ale prostiei grosolane, hazul teoriilor inepte, formulările docte ale politicii de spălare a creierului. Virginia Mirea, după spectaculoasa evoluţie din Oblomov , creează în madam Ubu un portret de o savuroasă construcţie. Seacă, tăioasă şi plină de forţă, topeşte languros impulsurile dictatoriale. Secondează impecabil şi generos, demonstrând o personalitate matură, fecundă atât în registru comic cât şi în acela al unei sensibilităţi bine temperate. Lia Manţoc prelucrează iconografia personajelor lui Jarry, păstrând formele, dar actualizând prin detalii costumele. Decorul lui Helmut Stürmer, multifuncţional, sugerează spaţiul închisorii printr-un fundal metalic, ruginit, populat de grafitti-uri imense. Chipuri monstruoase coborâte din benzile desenate rânjesc spre spectatori, ecouri moderne ale imaginarului infernal medieval.
Redimensionând proporţiile ubueşti la condiţiile realităţilor politico-geografice moderne, Tompa Gábor etajează comicul, ironia, grotescul într-un construct artistic cu baza în tragicul substanţial. În Ubu înlănţuit toate valorile unei societăţi libere sunt atent golite de măduvă, întoarse cu susul în jos. Descreierisite, ar zice Jarry. Demolarea, dezideratul regal al lui dom'Ubu, are un pandant interesant în balada Meşterul Manole. Fără victime inocente, nu se pot câştiga revoluţii, nu se pot construi noi orânduiri. Dar când victimele mai şi intonează cântece în onoarea călăilor, nu mila se declanşează, ci râsul. Unul absolut, reverberator din puţul gândirii.