Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Darul Gorgonei

Gorgona. Darul otrăvit al teatrului


Ziua, februarie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Puţini creatori români ai momentului mai cred în forţa institutivă a teatrului cu tăria cu care o face Victor Ioan Frunza, iar Darul Gorgonei, ultimul lui spectacol târgoviştean, e una din cele mai puternice imagini ale profesiuni de încredere în artă scenei.

Textul lui Peter Shaffer - pe care Frunză a încercat mult timp să-l monteze până să ajungă la Târgovişte şi pentru care i-a adus aici pe Mircea Rusu şi Rodica Negrea -, scris în 1992 (e o piesă, să zicem, de maturitate a autorului lui Amadeus) e un manifest al teatralităţii totale, revenire asupra marilor teme traversate de dramaturgia lui şi reiterare a funcţiilor ontologice ale teatrului. Edward Damson, scriitorul mort (mort cu mult înainte de a sfârşi fizic, o data cu ratarea marii lui piese) a cărui viaţă e revizitată de fiul care nu l-a cunoscut niciodată, ghidat de soţia - supravieţuitoare şi instrument al uciderii, e un creator de supra-lumi, el însuşi de dimensiuni mitice (cu un actor, Mircea Rusu, îmblânzitor mitic al tribulaţiilor unui personaj de o carnalitate exclusiv textuală, dublu mental al eroului visceral din Cadavrul viu de la Naţional), un Perseu căutând capul Gorgonei ca preţ al trecerii sale în rândul zeilor teatrului. Rodica Negrea (Hellen) e o Pallas Atena în vesminte din hârtie de calc purtând urmele scrisului (imagine ce revine în construcţiile lui Frunză - în Hamlet-ul făcut de el la Teatrul Maghiar din Timişoara, Ofelia lovită de nebunie poarta aceleaşi haine-manuscris), însoţitoare a bărbatului prin tara vieţii, a fiului prin cea a morţii, întrupare a umanităţii încrezătoare în victoria binelui şi frumosului consensual, în teatrul unui adevăr care nu bruschează, adevărul unei "vieţi mici de om" departe de viziunile cosmogonice ale lui Damson.

Viziuni iconoclaste (prima scenă de teatru în teatru - împărăteasa bizantină Irina scoţându-i ochii fiului ei - da într-un fel cheia jocului de-a spectacolul) de o forţă brutală, care sparge, o dată cu imensele tablouri, şi simbolurile pe care ele le reprezintă.
Spectacolul lui Victor Ioan Frunza e la rându-i o formă de teatru total - muzică live (a lui Cari Tibor), măşti, scrimă, o scenografie dominatoare (îi aparţine Adrianei Grand) şi îndrăzneli care dau marca personală a directorului de scenă (dacă în Hamlet aducea un exterior - o cale ferată - într-un interior, la Târgovişte construieşte imaginea în oglindă a sălii pe scenă, lăsând-o pe-această între două rânduri de public, unul real, celălalt închipuit) într-o "istorie fondatoare" dintre cele despre care se spune c-au murit în teatru (şi da, aşa este, dar nevoia de a umple golul lăsat de ele îşi caută în continuare cuvintele). Nu e un spectacol comod, estetismul lui sublimat cade greu, probabil încă şi mai mult unui public în formare, precum cel de la Târgovişte (deşi inocenţa într-ale tertipurilor scenei poate fi un avantaj şi un punct de plecare intru construirea unor alte aşteptări), dar şi tinerilor actori de acolo, provocaţi să-şi sară propria umbra.

Darul Gorgonei are sclipirile unei însângerate tragedii antice (la fel ca mâinile lui Hellen, pentru totdeauna înroşite, din care sângele pare a nu se mai şterge în veci) şi reflexele unei asumări personale, a directorului de scenă, pentru care rolul, soarta şi limitele teatrului sunt o interogare perpetua. Mai mult decât atât, o data cu povestea lui Edward Damson (cu care împărtăşeşte aceeaşi convingere în dialogul brutal dintre scenă şi realitate), Victor Ioan Frunza îşi asumă şi înfrângerea lui: Darul Gorgonei e un manifest al teatrului absolut la fel cum e o declaraţie de luciditate, de acceptare a riscurilor unei teatralităţi a adevărului, a non-compromisului. E un eseu despre un teatru al sensurilor care supravieţuieşte eşecului creatorului (şi se hrăneşte din ea), despre şi pentru un public ce trebuie forţat să se trezească, fie şi cu preţul dezertării lui - temporare - către tărâmuri ale simţirilor efemere.



 Toate articolele despre Darul Gorgonei


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer