Nu vă lăsaţi niciodată haina pe spătarul scaunului de restaurant, oricând puteţi fi furat de un anonim vecin de masă. Nu e o tema de spectacol (deşi ar putea), ci pura realitate din Timişoara acestei ierni. Mai mult, se pare că noi (sau mai degrabă actorul/ regizorul/ dramaturgul irlandez lăsat fără telefon si mulţi bani într-o pizzerie bănăţeană) am avut noroc: unul dintre membrii companiei germane de teatru a cărei montare cu Urfaust veniserăm s-o vedem fusese pus cu câteva zile înainte intr-o maşină de nişte tovarăşi români de pahar, dus la un capăt de oraş, jefuit sub ameninţarea cuţitului şi lăsat sa se întoarcă singur, cum o şti, de unde era. Nimeni nu părea prea mirat, e doar Romania. Ajunseserăm la Timişoara cu un tren de noapte, cu un vagon-cuşetă în care încălzirea a refuzat sa funcţioneze la circa 10 minute de la plecare: recomand oricui opt ore de călătorie iernatică la temperatura nocturnă de afară, iţi da o perspectivă foarte interesantă asupra vieţii; mai ales când, la sosirea în celebra capitala a Banatului istoric, constaţi ca şoferii de taxi refuză să te duca un kilometru şi jumătate, până la teatru, pe motiv ca e prea aproape. După cum ar spune unii, nu e o o simplă succesiune de întâmplări, e România.
La Teatrul German de Stat din Timişoara (unde are loc azi, in regia lui Radu Nica, premiera cu Chip de foc, de Marius von Mayenburg, pentru a patra oară montat în spaţiul românesc) venise, în încheierea unui turneu prin vestul Transilvaniei, o trupă regională, Die Badische Landesbuhne din Bruchsal, Germania, cu două spectacole, unul pentru copii (Călătorie în Brazilia, după Daniil Harms), celălalt, o versiune în cheie minimalistă a primului Faust goethean, Urfaust, cu Beate Metz, Michael Wanker, Wolf E. Rahlfs, în regia lui Carsten Ramm.
Textul lui Harms le-ar fi putut fi cunoscut spectatorilor romani dintr-un spectacol, Despre Kolka şi cum a zburat el în Brazilia, iar Petka n-a crezut o iotă, făcut de Horaţiu Mihaiu la Teatrul Ariel din Târgu Mureş, o jucărie în cheie absurdă mult diferita de montarea de replică a nemţilor, la care de altfel prichindeii timişoreni s-au distrat destul de bine. Urfaust în schimb a fost, ca să zicem aşa, un spectacol de tehnică actoricească, cu precădere in ce-l priveşte pe Wolf E. Rahlfs (Mefisto), un actor cu o mobilitate fizică, o precizie a vocii şi registrelor de interpretare cum poate doar în teatrul maghiar din Romania poţi găsi (teatru maghiar in care convieţuirea cu patima scenică de extracţie latina şi-a pus totuşi marca).
Un spectacol de bună calitate (din care, urmare a activităţii hoţilor de pizzerie, trebuie să recunosc ca am pierdut începutul), cu un concept de scenă puternic, rece aşa cum îmi imaginam că e teatrul german, dar ştiind foarte bine despre ce vorbeşte. Paradoxal - sau nu? - la Bruchsal se va monta unul din cele mai pasionale texte romaneşti ale momentului, Stop the Tempo, de Gianina Cărbunariu. Probabil - aici chiar nu ştiu - aşa e Germania.
Cum din nou n-am găsit taxi pentru atât de scurta distanţă din Piaţa Operei până la gară, am pierdut trenul de 22.45; următorul era, evident, la 6 dimineaţa (despre eficienţa în orarul CFR să lăsam specialiştii să se pronunţe). În lipsa de soluţii si idei, la -15 grade afară şi nimic deschis peste noapte, ce mai poţi face? Sună un prieten! Mi-am petrecut ce mai rămăseşi din noapte la un regizor de teatru şi dramaturga lui, care tocmai lucrau la un spectacol in Timişoara; nu ne cunoşteam prea bine, m-au găzduit din ceea ce s-ar putea numi solidaritate - umană si teatrală. Din fericire, şi asta e tot România. Un alt regizor de teatru ne dăduse cu împrumut bani de-ntors.
Am plecat acasă cu intercity-ul de dimineaţa şi, dacă tot aveam cu ce, mi-am luat bilet la clasa-ntâi. Toţi trecătorii prin compartiment, inclusiv controlorul, m-au avertizat să nu-mi las geanta nesupravegheată.
P.S. Străinul nostru o să-şi capete înapoi telefonul, mulţumită invenţiei numită asigurare, odată ajuns in Dublin. Nimic surprinzător, e Irlanda.
(Deplasare sprijinită de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru, secţia română.)