iulie 2012
Code Blue
Lungmetrajul de debut al Urszulei Antoniak, Nothing Personal, a adus pe marile ecrane un suflu nou, extrem de personal, care imprimă un soi de ironie existenţială delicată perfect încadrabilă în succesiunea de imagini lirico-sensibile în care se decupează apropierea dintre un bărbat văduv şi o femeie divorţată, ambii adepţi dedicaţi ai traiului solitar înstrăinaţi de murmurul urban, pe o coastă veşnic răscolită de vânturile reci undeva în ţinuturile Irlandei.
 
Pentru cel de-al doilea lungmetraj, Code Blue, Antoniak recurge la nuvela Woods a scriitorului polonez Janeck Luter Lenartowicz care abordează singurătatea fizică şi emoţională, dureros de insuportabilă, a unei asistente medicale, Marian. Dacă în Nothing Personal însingurarea voită a celor doi se diluează în bătăile imposibil de oprit ale vântului, în Code Blue singurătatea protagonistei sfârşeşte în voyerism, umilinţă, violenţă, iar în cele din urmă, în moarte.
 
Marian se scufundă treptat, într-un ritm lent şi precis, înspre forma cea mai abjectă a singurătăţii: asistă, uneori chiar ajută, la moartea pacienţilor aflaţi în faze terminale pe care îi îngrijeşte; urmăreşte impasibilă o scenă de viol de la fereastra apartamentului său; îşi întâmpină stingheră prietenii şi este total dezinteresată de conversaţiile lor comune; tânjeşte prin câteva gesturi minuscule, dar zdruncinătoare după afecţiunea unui bărbat necunoscut în timpul călătoriei cu un autobuz. Dorinţa fizică febrilă şi înclinarea spre acte sexuale nesatisfăcătoare, violente şi cu impulsuri spre automutilare, o apropie pe Marian de Erika din The Piano Teacher în regia lui Michael Haneke.
 
Pentru a oferi un conţinut propriei existenţe, chiar şi unul fictiv, Marian îşi inventează o familie (o fiică, un soţ) cu care se fereşte de curiozităţile celor din jur atunci când aceştia ar putea reprezenta o ameninţare pentru viaţa sa confidenţială. Dacă în afara spaţiului intim Marian trece aparent drept o femeie de rând (cu job, cu familie), între cei patru pereţi ai apartamentului său perfect curat şi simplu utilat au loc scene tulburătoare care ameninţă până la explozie superficialitatea unei societăţi pentru care aparenţa este mult mai confortabilă şi mai uşor de îngurgitat decât adevărul propriu al fiecărui om.
 
Într-una din seri sub fereastra locuinţei sale o femeie este violată, mai târziu Marian sustrage de la locul incidentului prezervativul folosit şi varsă conţinutul acestuia între picioarele sale. Când în sfârşit la o petrecere îşi cunoaşte vecinul pe care îl veghea printr-o gaură de la perdea, Marian are parte de o întâlnire brutală în locul scenei de dragoste uşor de anticipat; dorinţa sexuală de neînfrânt, supunerea, umilinţa, violenţa, toate ating pragul paroxismului, până la comiterea actului suprem: sinuciderea.
 
Dacă filmul se deschide cu portretul unui bărbat torturat de durere, surprins în timpul unui strigăt fără sunet şi fără ecou, ultimul cadru al peliculei dezvăluie un trup scheletic în plenitudinea goliciunii lui învins de imposibilitatea de a-şi depăşi propria singurătate. Cele două episoade ar putea funcţiona la fel de bine şi de sine stătător, încadrându-se în tradiţia artiştilor de video art care au cuprins infernul suferinţei umane în gesturi mici, dar memorabile ca Bas Jan Ader - I'm to sad to tell you, Sam Taylor -Wood - Hysteria sau Brontosaurus, Karol Radziszewski - Sebastian etc.
 
Code Blue face trimitere la un cod specific care în limbaj medical semnifică nevoia imediată a unui pacient de reanimare. Deşi Marian îşi îngrijeşte cu multă atenţie pacienţii şi este capabilă să le acorde ajutor în orice situaţie, ea nu reuşeşte sub nicio formă să-şi resusciteze propria viaţă. La fel ca bolnavii care populează paturile din spitalul în care lucrează, şi Marian se află în fază terminală, neputinţa de a trăi precum ceilalţi din punct de vedere emoţional o fac în cele din urmă să-şi străpungă iremediabil venele de la o mână, la fel cum profesoara de pian a lui Haneke îşi înfigea un cuţit în piept în secvenţa de final a filmului. 

Regia: Urszula Antoniak Cu: Bien de Moor, Lars Eidinger, Annemarie Prins

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus