Avionul albastru şi cutia de conserve - Fragmente de îndrăgostire

Vreţi să vă aduceţi aminte cât de neştiutori eraţi la prima dragoste? Şi cât de tulburaţi? Şi câtă frământare juvenilă şi prospeţime intra în acest act prim şi sacru, îndrăgostirea la adolescenţă? Atunci petreceţi o seară plină de ghiduşie şi de giumbuşlucuri emoţionale la Arcub, Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei, la spectacolul Avionul albastru şi cutia de conserve. Vă aşteaptă un studiu serios al relaţiilor interumane specifice vârstei. Serios, dar nu plictisitor, căci aparenţa e zglobie, e o trăsnaie sprinţară cu momente juxtapuse, cu şase tineri actori inventivi, dispuşi să îmbrace publicul cu energie şi căutările drăgălaşe din mijloacele specifice artei lor. Improvizaţia e la loc de cinste, impresia de spontaneitate e unul din bunurile câştigate ale serii, absenţa articulaţiilor solide dintre scene e suplinită de perdeaua imensă a ludicului de calitate. Spună criticii răuvoitori că spectacolul ţine de exigenţele de la Casandra, Avionul albastru... preia tot ce are mai bun un astfel de experiment: pofta neostoită de joc a artistului la tinereţe, vitalitatea nebună, nămeţii de improvizaţie - sub coordonarea artistică a lui Paul Chiribuţă.

Spectacolul nu are text, cu două excepţii, ţineţi-vă bine!, extrase din Ţuţea şi Cioran. Nu mai mult, nu mai puţin! Care, incredibil, se pliază foarte bine pe trecerea în revistă a durerilor grave adolescentine. Căci aici stă adevărul şi totodată farmecul spectacolului: în încercarea de a scana universul interior adolescentin care se rupe zi de zi, căscând hibe pentru mai târziu. Deşi tratate în registrul candorii şi al fulguraţiei epice (scenele se succed rapid, fără legătură între ele, dar în planuri temporale bine îngrijite), temele la care se face referire în Avionul albastru... sunt din registrul grav: de la absenţa iubirii şi foamea dureroasă de afecţiune în toate palierele existente - părinte/copil, seamăn/seamănă, prieten/prietenă, iubit/iubită - până la singurătate sau concepte tradiţionale ca deus otiosus. Aici trebuie menţionată îndemânarea actorului Daniel Iordan de a umple de consistenţă afectivă o asemenea abstracţiune conceptuală. Ca şi uşurinţa cu care trece de la discuţia despre Dumnezeu la... rolul păstârnacului în cea mai savuroasă secvenţă a spectacolului, cea a castingului pentru reclama la "ciorbiţă".

Confuzia valorilor cu care se asociază consumerismul şi industria deşănţată a publicităţii, echivalenţa dintre a juca Hamlet şi a juca rolul ardeiului iute, să zicem, gradele infinite ale stupizeniei cu ştaif, invalidarea deliberată a oricărei perspective axiologice în lumea noastră ţin de deliciile semantice pe care le oferă amintita scenă. Contribuţia tuturor actorilor ar trebui discutată. Mă opresc numai la abilitatea Mihaelei Beţiu de a juca servitutea sau implicita şi interesata promisiune de graţii feminine şi la savuroasa prestaţie a lui Bogdan Dumitrescu, actor atât de experimentat în expresivitatea corporală, care ştie, lucru mai rar pe la noi!, să potenţeze dansul cu accente comice. De altfel paleta sa comică este evidentă şi în subtilitatea şi justa măsură cu care joacă profilul tânărului ciudat care frecventează psihanalistul pentru că i-a murit câinele.

Iar terapeutul este evident o psihanalistă frumoasă, graţioasă, cu bucle blonde, în persoana lui Carmen Lopăzan, care sugerează atât uzura meseriei, cât şi deconcertarea, atunci când devine implicată, în faţa haosului afectiv al existenţei. De la rutina medicală la inocenţa plină de farmec sau la căldura şi dezorientarea pe care vârsta timpurie le presupune, actriţa parcurge trepte ale expresivităţii cu uşurinţă.

Inocenţa şi prospeţimea sentimentelor este pedala de bun augur pe care actorii o aleg. Registrul dublu al răcelii, al stăpânirii de sine în orice situaţie, unde mirările nu au ce căuta, iar nesiguranţa şi stânjeneala sunt împinse cât mai adânc înăuntru, este mânuit impecabil de către actori. Aş aminti-o pe Antoaneta Cojocaru, actriţă deosebit de sensibilă, care stăpâneşte multiple grade ale reflectării vulnerabilităţii şi a dureroasei fragilităţi. Personajul său parcurge drumul chinuit de la himeră (una cam comună, ce-i drept, cu starul rock preferat) la realitate. Care realitate nu e decât violul. Amăgirea şi senzualitatea în treptele ei josnice fac iniţierea în lumea care o aşteaptă. De partea cealaltă - interioară - stăpâneşte mândră proiecţia (în concepţia video a lui Daniel Bucur) iubitului cu părul strălucind în soare. Marius Manole este cel ce încarnează această expresie a frumuseţii, iubitul imaginar "răsfăţat de zei", de care fata poate să agaţe necesarul halou de armonie - tandreţe-căldură-splendoare. De la violatorul netrebnic la complicitatea delicioasă cu publicul sau de la iubitul-pol al armoniei la mobilitatea facială de un comic... suculent din personajul Roşiei, Marius Manole probează din nou extraordinara sa diversitate stilistică.

Şi, dacă spectacolul nu răspunde neapărat criteriului coerenţei şi cu atât mai puţin al consistenţei, este, cu siguranţă, validat de criteriul adevărului juvenil. Avionul albastru... rămâne astfel o joacă inteligentă, făcută cu profesionalism, în care spectatorul prizează o doză bune de energie faţă în faţă cu zadarnicele, dar splendidele chinuri ale dragostei la adolescenţă.