În anii '70 - '80 filmele lui Fassbinder au avut un impact covârşitor asupra audienţei, Angst essen Seele auf / Ali: Fear Eats the Soul (1974) a atras la scurtă vreme după premiera oficială aprecierea şi aprobarea criticilor din întreaga lume. Deseori filmele lui Fassbinder, dar şi a altor regizori germani emergenţi din perioada aceea erau gustate şi lăudate în afara graniţelor Germaniei. Cu toate acestea Fassbinder este proclamat ca fiind numele cel mai reprezentativ şi sonor din New German Cinema, curent care şi-a făcut simţit prezenţa la începutul anilor '60, atunci când dificultăţile de ordin financiar cu care se confrunta Germania, o ţară încă îmbolnăvită de ororile ultimelor 2 - 3 decenii din propria-i istorie, au condus către amputarea domeniul artistic, în acest caz, al industriei de film.
În decursul anilor, nu puţini la număr, în care în Germania a predominat războiul, rasismul, violenţa, crima, oamenii, în speţă rasele umane, au fost mutaţi dintr-o categorie în alta, au fost împărţiţi, diferenţiaţi, apreciaţi sau devalorizaţi, astfel încât atunci când regimul totalitar s-a dizolvat şi roţile mecanismelor lui s-au oprit intrând în paragină, pământul sigur de sub picioarele multora se transforma încetul cu încetul în nisip lunecos. Relaţiile umane nu puteau fi privite sau înţelese decât prin prisma acestor sisteme complexe absurde care confereau false valori şi şabloane pe bandă rulantă. Diferenţierea dintre rasele umane era un dat al regimului totalitar care stăpânea Germania, ele nu trebuiau evaluate, interpretate sau analizate, ci luate doar ca atare.
Ali: Fear Eats the Soul este o fabulă dulce-amăruie din timpul Germaniei post industriale în care este chestionată cu o ironie subtilă, alteori făţişă alăturarea nefirească dintre Emmi, o femeie singură ajunsă în a doua jumătate a vieţii a cărei apartenenţă la rasa germană pură este pusă sub semnul îndoielii de către vecinele sale "cu un nume precum Kurowski", şi Ali, pe numele lui întreg El Hedi ben Salem M'Barek Mohammed Mustapha (fiind chiar numele real al actorului care timp de 3 ani de zile a fost iubitul lui Fassbinder şi a fost distribuit în câteva din filmele sale), un tânăr marocan viril care vorbeşte limba germană la limita înţelegerii rămas pe pământ german pentru uşurinţa găsirii unui loc de muncă,
Relaţia dintre cei doi este supusă mai multor forme de ostracizare publică sau intimă: Emmi nu mai este servită la micul magazin de bloc pe care îl frecventa cu fidelitate de mai bine de 20 de ani, colegele de muncă, vecinele de scară, dar şi propria ei familie se arată oripilaţi şi dezgustaţi de mizeria în care Emmi a ales să se îmbie odată cu impertinenţa vulgară şi curajul anormal de a se îndrăgosti de un străin negru şi mult mai tânăr pe deasupra decât ea, căci negri şi străinii în general erau priviţi drept un factor generator de mizerie umană, lipsiţi de educaţie, de codurile bunelor maniere sau oricare alte cunoştinţe, inaccesibile unor oameni al căror singur scop era obţinerea unui loc de muncă şi a unui venit stabil şi cât mai consistent.
Însă Ali este, dacă nu opusul tuturor acestor clişee prefabricate sau cel puţin impregnate cu o prea mare uşurinţă unei întregi comunităţi, cel puţin altfel decât imaginea care i se portretizează prin cuvintele, privirile şi gesturile celor din jur; Ali posedă cunoştinţe de bun simţ în privinţa limbii germane, în fiecare împrejurare se arată respectuos, iar pe Emmi o tratează cu multă atenţie şi pricepere. Ali nu cunoaşte ura, bârfa, violenţa, nu fură şi cel mai important nu judecă, aşa cum se întâmplă cu cei din jurul său care se încleştează fără prea multe temeiuri de o poziţie superioară moştenită, o falsă apartenenţă care nu este conformă cu realitatea, dar prin intermediul căreia se simt confortabili să judece şi să încalce reguli morale şi ale bunului simţ.
Emmi suportă cu fermitate dispreţul lumii care o izolează, iar sinceritatea şi puritatea sentimentelor ei preschimbă în cele din urmă mentalitatea şi comportamentul agresorilor. Lacrimile din secvenţa în care într-o strânsoare puternică a mâinilor Emmi şi Ali sunt încadraţi în mijlocul unei mulţimi de mese şi scaune goale, nu sunt lacrimi de frică, de laşitate sau de renunţare, sunt lacrimile care deplâng lumea şi oamenii cu puterea lor îngrozitoare de a judeca şi de a nu gândi în acelaşi timp.
Miza filmului se joacă însă abia în final, când Ali este acceptat de către toată lumea: patronul magazinului de la colţ este convins că apariţia supermarket-urilor reprezintă oricum o ameninţare pentru afacerea lui, aşa că de ce ar pierde o clientă ca Emmi; vecinele de scară apelează la ajutorul fizic al lui Ali, toate fiind femei singure şi neputincioase; unul dintre fiii lui Emmi îşi cere iertare pentru comportamentul violent şi nebunesc având totuşi nevoie imperioasă de ajutorul ei. Întrebarea firească ar fi dacă există progres acolo unde toleranţa este o consecinţă a interesului? Lucrurile se schimbă într-adevăr, dar se schimbă într-o cu totul altă direcţie decât cea exprimată de Immanuel Kant în ceea priveşte raportul dintre un om şi un altul: "acţionează astfel încât să tratezi fiecare fiinţă umană întotdeauna ca scop, şi niciodată ca mijloc".