Pentru că regizoarea Lorene Scafaria are curajul să ne binedispună, dar cu un subiect foarte dramatic. Un asteroid va lovi Terra, iar cale de întoarcere nu există. Sfârşitul vine inexorabil, punctat cronometric de ştirile de la televizor. Şi filmul este cum nu se poate mai departe de Armageddon, de Melancholia sau alte filme-catastrofă. O comedie despre moarte? De ce nu.
Contează să vedeţi cât de umană, de echilibrată, de strânsă este povestea aceasta mică, fără pretenţii, ca o glumă, cu alura ei hippiotă a unui road-movie atipic.
Cineasta, în ciuda lipsei experienţei, ştie să se strecoare printre defectele unui film sentimental. Sigur, sunt clişee şi, dacă vă amintiţi videoclipul lui Ultravox de la Dancing with Tears in My Eyes, veţi descoperi firul roşu, dar mult mai importante, mai multe sunt scenele originale, cu scânteieri calde, care emoţionează instantaneu pe toată lumea.
Ce poţi să mai faci când ştii clar nu numai că tu vei muri în curând, ci că totul din jur care avea atâta importanţă înainte - oraş, vecini, slujba anostă, casa burgheză plină de lucruri multe, frumoase şi inutile, regulile, rutina sunt derizorii? Cineasta răspunde frumos la întrebări, chiar cu câteva exagerări şi accente.
Soţia lui Dodge fuge de lângă el (la propriu), la serviciu birourile sunt golite de lucruri şi oameni, telefoanele sună panicate, lumea aleargă lângă cei dragi, ca să nu moară singuri. E liber la tot ce nu s-a putut face din cauza convenţiilor sociale - sex la liber, droguri la toată lumea cu voioşie, mâncare fără diete, reacţii egoiste, adevăr spus în faţă. Unii se sinucid, mulţi sunt furioşi şi atacă oraşul gol, dar sunt şi cei care - şi asta e amuzant de urmărit -, bine fixaţi în rutina zilnică, continuă mai departe, ca în orice altă zi. Merg la sala de forţă, se spetesc făcând curăţenie în casă, tund peluza. Normalitatea.
Penny, vecina protagonistului, boemă, tânără şi drăguţă, prinsă într-o relaţie aiurea, cu discurile ei de vinil, îi oferă lui Dodge o şansă, o alternativă. Se pare că, totuşi, cineva s-a gândit la el în aceste ultime zile şi a dorit să petreacă sfârşitul lumii împreună. O fostă iubită, nemaivăzută de 18 ani, o legătură din trecut, de care eroul s-a eschivat. Nu mai ştie de ce.
Keira Knightley, vorbind precipitat, strâmbându-se mult, bâlbâită şi concentrată, un fel de Hugh Grant feminin, îi donează eroului din căldura optimistă a personajului său. Penny e tânără, dar îi plac lucrurile bune şi are spirit de observaţie. Alături de ea, pe drum, în maşinile cu care călătoresc, Dodge redescoperă frumuseţea clipei, minunăţiile lucrurilor mărunte care umplu de energie şi bucurie viaţa. Trasfigurat, de câteva ori chiar frumos, Steve Carell te obligă să nu îţi iei ochii de pe ecran. Cu un rol introvertit şi timid, fără multe gesturi, doar privind perplex sau detaşat ce se petrece în jur.
Sunt scene aici la fel de bizare ca la fraţii Coen (şi la fel de comice). Barul deschis tuturor, o şedere pe plajă de parcă e o petrecere cu familia şi copiii de 4 Iulie. Cel care nu şi-a dorit toată viaţa decât "un birou, un loc înăuntru, undeva" descoperă - cu atât mai tragic - fix pe ultima sută de metri, că viaţa poate avea sclipiri de diamant, frumuseţea hipnotică a sticlei colorate rotite în modele într-un caleidoscop.
Filmul are tensiune, mult umor, relaxat sau mai negru, clipe de poezie pură, de tandreţe, ciudăţenii (foarte plăcută întâlnirea cu un William Petersen care râde larg, cum nu l-am văzut niciodată în CSI). Plin de prim-planuri cu chipurile lor frumoase şi calme, fără dramolete şi mâini frământate, filmul te duce în spirala interioară, profundă, a esenţei fiinţei. Ce îţi trebuie, cât îţi trebuie să fii fericit?
Scena de la plajă, cea de la poliţie cu el care o îmbrăţişează din spate, printre gratii, Keira gătind cu eşarfă roşie pe cap, ei mâncând stând pe jos la lumina şemineului, case minunate cu peluze pline de flori şi tapet cu model mic, romantic, costumele foarte bine gândite, discuţia tată-fiu cu reproşuri, iertări şi pace, râsul împreună, ascultatul muzicii - toate momente mici de intimitate, atât de realiste, de bine decupate din viaţa oricărui privitor. Tocmai de aceea perfecte, care-ţi merg la inimă.
Filmul place, te emoţionează cu rezolvările lui echilibrate, muzica veselă, căţelul cu ureche lăsată. Şi ridică multe întrebări în timpul derulării poveştii şi mai ales, după terminarea filmului. Ceea ce e perfect. Dacă lumea se termină aşa, e OK.