Astfel încât cea de-a patra aducere pe ecran a aventurilor justiţiarului semi-om, semi-arahnidă pe care o preconiza Sam Raimi a rămas în stadiul de proiect, nu va căpăta niciodată formă pe ecran, iar filmele realizate de el până acum se "regrupează", deşi nu aceasta era intenţia, ca o "rotundă" trilogie. Lucru pe care alte blockbuster-uri recente, cum ar fi Piraţii din Caraibe, nu l-au reuşit; "pohta" producătorilor ("mogulul" Jerry Bruckheimer în cazul Piraţilor...) le-a făcut să ajungă la numărul 4 şi, poate, şi mai departe.
Un erou semicentenar
Pentru a aniversa cei 50 de ani de existenţă (în benzile desenate Marvel, în primul rând) ai personajului săltăreţ şi "lipicios", costumat în colanţi, ca orice alt supererou, şi cu semnul arahnidei pe figură, studiourile Marvel au recurs, anul acesta, la o "re-instalare" a aventurilor sale, la un re-boot, cum se spune, denumită The Amazing Spider-Man / Uimitorul Om-Păianjen şi dată pe mână mai puţin cunoscutului Marc Webb - specializat în videoclipuri şi autor, în 2009, al apreciatei comedii (500) Days of Summer.
Cu alte cuvinte, povestea e spusă din nou de la capăt şi ni se arată din nou felul în care adolescentul Peter Parker devine justiţiarul mascat în luptă cu fel de fel de răufăcători mutanţi, în general ex-oameni de ştiinţă damnaţi. Deşi, ca oricine, am deplâns ştirea renunţării la "serviciile" lui Raimi, trebuie să spun, după ce am văzut noul film, că decizia a fost inspirată şi că The Amazing Spider-Man e mai aproape de divertismentul pe care ar trebui să-l procure aventurile acestui heraldic (super-) erou american.
Păianjen versus Şopârlă
Intriga poveştii aminteşte, oarecum, de cea din The Fly, pelicula lui David Cronenberg. Atât adolescentul Peter Parker (Andrew Garfield, remarcat deja în Reţeaua socială), cât şi antagonistul, Dr. Curt Connors (excelent, Rhys Ifans), se "joacă cu focul" şi îşi amestecă ADN-ul - mai mult decât şi-ar fi dorit - cu cel al unor specii străine. Parker, din greşeală, cu cel al arahnidelor, iar savantul cu cel al unei reptile capabile de autoregenerare, pentru că, nu se ştie de ce, îi lipseşte un braţ.
Prin urmare, se transformă într-un monstru, The Lizard (Şopârla), care vrea să-i modifice şi pe ceilalţi oameni cu forţa. Confruntarea dintre cei doi este inevitabilă, iar secvenţa finală, de după primul generic, care reaminteşte misterul dispariţiei părinţilor lui Parker, colegi de cercetări cu Connors, deschide clar posibilitatea unei continuări.
Spre deosebire de pelicula iniţială a lui Raimi, care era mai fidelă conceptului Marvel, actualul film - deşi inspirat, la rândul său, din legendarele benzi desenate - abandonează "fineţurile" pentru a se concentra pe cursivitate şi full-entertainment. Se renunţă, aşadar - sigur, nu în întregime -, la eterna detaliere minuţioasă a felului în care adolescentul Parker îşi acceptă ipostaza de Om-Păianjen şi la analiza dualităţii schizoide adolescent timid / justiţiar nocturn şi mascat, chestiuni, să recunoaştem, destul de fade.
Regia tânărului Webb este destul de strunită şi ignoră complet chestiunile de stil, ceea ce - pentru că, se vede de la o poştă, studiourile nu s-au zgârcit deloc la bani - asigură ca filmul să fie ceea ce un divertisment de vară trebuie să fie.