Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Concert Patrick Wolf, 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ritualuri glam pentru inimi neîmblânzite - Patrick Wolf la Summer Well Festival, 2012


august 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Patrick Wolf nu este pur şi simplu un alt nume al industriei muzicale britanice care flirtează cu o schemă indie previzibilă - tânărul cântăreţ londonez reprezintă, la numai 29 de ani, un cumul eclectic şi genial al unei culturi care i-a dat pe Shakespeare, Blake, John Keats sau T.S. Eliot şi mulţi alţii. Urmărindu-l în concerte sau pur şi simplu ascultându-i piesele cu atenţie, te laşi plimbat de Patrick Wolf într-o călătorie în care poeţii şi gânditorii geniali ai Marii Britanii convieţuiesc alături de expresia muzicală tragică a lui John Dowland sau Purcell, dar şi de rezonanţele calme şi tandre ale lui Ralph Vaughan Williams.
 
Nu doar prin articularea muzicală a filosofiei sale, ci şi prin videoclipuri, vestimentaţie şi coregrafie, cântăreţul ipostaziază cu uşurinţă nenumărate chipuri ale istoriei engleze. Poţi să ţi-l imaginezi ca pe un războinic celt atunci când, vopsit blond, cântă cu patos Battle, poţi să-l simţi ca pe un năstruşnic băieţel din basmele despre iniţiere când cântă Peter Pan sau The Stars cu părul roşcat şi tuns scurt, dar la fel de bine i se potriveşte şi masca sângeros-gotică din spatele căreia se aud Tristan şi majoritatea pieselor sale de pe albumul de debut din 2003, plastic intitulat Lycanthropy. Străbătând secole de artă şi cultură mână în mână cu acest rebel seducător, imposibil de potolit, nu îţi rămâne necunoscut nici entuziasmul romantic datorită căruia ne putem bucura azi de poezia Lordului Byron, Coleridge, Shelley sau deja-menţionaţii Blake şi Keats. Piese ca Damaris, Teignmouth, Who Will, The Sun Is Often Out sau Wind in the Wires şi mai ales tradiţionalul Jerusalem sunt profund impregnate de reminiscenţele irezistibil de sumbre şi sensibile ale romantismului englez. 

 

Eleganţa victoriană îl transformă pe zeul păgân şi nestăvilit într-un dandy inaccesibil şi sfidător, iar sunetul extrem de urban şi de electronic de pe cel mai recent album, Lupercalia (2011), te poate face să ţi-l imaginezi fără greutate ca pe o făptură ambiguă şi desăvârşită care cucereşte inimile şi minţile celor mai stylish tineri, fete sau băieţi, din Soho-ul londonez. Patrick Wolf ar putea să cânte in England's green and pleasant land, dar şi într-o catedrală gotică, într-o cameră cufundată în obscuritate în stilul funest-baroc al unui Des Esseintes, fără să uităm de clădirile minimaliste sau de cluburile glam ale marilor metropole în care Together, Hard Times, The City sau Vulture ar vibra atât de consistent.
 
Un singur artist şi copleşitor de multe chipuri suprapuse ameţitor în conştiinţa celui sedus de vraja versatilităţii lui Patrick Denis Apps, pe numele său adevărat. Tocmai această multiplicare orbitoare a identităţilor sale mi-a creat emoţii şi mii de gânduri contradictorii în ziua de 11 august 2012, când solistul a fost prezent la Buftea, în cadrul Summer Well Festival. În sfertul de oră pe care l-am petrecut privind mută scena pe care se făceau pregătirile pentru intrarea lui, mă întrebam sub ce chip mă voi întâlni pentru prima dată live cu cântăreţul şi poetul meu preferat: va alege să fie un zeu crud şi erotic, fiul princiar şi solemn al Albionului, un preot misterios şi tragic sau eroul fashion-addicted al unei contemporaneităţi colorate, androgine şi îndrăgostite de vibe-ul electronic?

 

Am avut repede bucuria de a constata că prima mea întâlnire cu Patrick Wolf stă sub semnul ambiguităţii pentru care, de fapt, am început să-l apreciez cu înflăcărare pe artistul britanic cu origini irlandeze. Căci el a ales să se transforme pe sine într-un colaj al tuturor acestor potenţiale portrete, nelăsându-se nici acum prins într-o singură imagine mentală. Apariţia sinistră şi lentă a artistului, învăluit într-o imensă pelerină neagră, a creat câteva momente de confuzie şi chiar de replici răutăcioase din partea celor nefamiliarizaţi cu programul estetic al cântăreţului. Tensiunea s-a spulberat după câteva secunde şi publicul a aclamat un Patrick Wolf îmbrăcat în nişte blugi simpli, dar suficient de chic cât să-i pună în evidenţă corpul sculptural, şi într-o bluză sclipitoare şi glam, care i-a conferit o eleganţă lipsită de ostentaţie, deşi la Wolf ostentaţia capătă accente cu totul poetice atunci când îşi alege această ipostază scenică. Vestimentaţia, asigurată de casa de modă Rozalb de Mura (Olah Gyarfas) din România, căruia artistul i-a mulţumit personal la final, a fost gândită în aşa fel încât să se potrivească atât cu latura sa gotico-romantică, precum şi cu dimensiunea strălucitoare şi camp, ceea ce s-a dovedit a fi o alegere în aceeaşi măsură eficientă şi inteligentă pentru un show de aproximativ cincizeci de minute.
 
Mantia neagră a dispărut repede de pe scenă, dar atmosfera dark şi provocatoare s-a răsfrânt asupra mulţimii: Patrick Wolf şi-a deschis scurtul concert cu Vulture, o piesă intens electro, în care dorinţa carnală se confundă cu moartea şi cu iniţierea în apele tulburi ale iadului. Dar ritualul în esenţă sinistru este dezamorsat prin amplificarea seducţiei şi accelerarea dionisiacă a ritmului. Solistul se mişcă mult, dar studiat, pentru că un dandy adevărat nu-şi pierde matematica seducţiei nici măcar în transă. Public destul de rece în cea mai mare parte, dar vulturul englez îşi termină piesa într-o explozie de energie pătimaşă.
 

După Vulture, solistul se prezintă şi repetă ceea ce scrisese pe Twitter cu câteva ore mai devreme: că vizita în România fusese un vis încă din adolescenţă şi că se bucură să fie aici, drept care îmi făcusem încă de acasă impresia, după postarea respectivă, că va cânta mai multe piese de pe Lycanthropy, album plin de imaginar vampiresc şi horror. Greşit. Wolf a continuat cu Bitten, care, deşi nu face parte din discul menţionat, spune povestea unei fete muşcate de un vampir. Publicul pare încă relativ inert şi amorţit. Nici tonul grav, dar nu mai puţin plin de forţă din To the Lighthouse, care aminteşte în mod direct de lumea Virginiei Woolf şi de Purcell, nu i-a exaltat pe cei ce nu erau exaltaţi a priori.
 
Wolf a continuat cu primele acorduri din Overture, de pe albumul The Magic Position, dar s-a oprit repede pentru a trece înspre una dintre cele mai grave şi tragice piese ale sale - Who Will, în care sunete synth-ului sunt amestecate cu orga altor secole pentru a crea o vibraţie aproape mistică. Mărturisesc că aş fi preferat, în locul versiunii disco alese de Patrick Wolf pentru scena de la Buftea, varianta tradiţională a piesei; aerul mult prea de club pentru versurile şi atmosfera unui cântec atât de solemn a diminuat puţin efectul intenţionat. Ceea ce a salvat însă momentul, păstrând cântecul la aceeaşi înălţime artistică pe care o cunoşteam, a fost atitudinea sa scenică. Starul ce încerca ademenirea publicului printr-o vrajă artistică şi carnală a luat poziţia unui martir inert, prin care nu mai străbate nicio emoţie violentă în afara luminii cerurilor deschise înaintea ochilor săi. Când artistul a îngenuncheat cu reverenţă, făcând un gest care amintea de semnul crucii din clipul de la Damaris, am asistat la unul dintre cele mai emoţionante şi apoteotice momente ale evoluţiei sale. Braţele, vocea, mâinile, ochii, toate au dat sensul unei retorici tulburătoare: Who will penetrate the tightening muscle, Who will cut across the thickening skin? Who will lay me down in green pastures?
 

Cea de-a doua jumătate a concertului, în care au predominat piese de pe cel mai recent album, Lupercalia (2011), i-a antrenat ceva mai semnificativ pe cei din public şi au ţinut pasul cu cântăreţul la piese ritmate ca Time of My Life sau The Magic Position, de pe discul cu acelaşi nume (2007). La The Magic Position, tânărul cântăreţ a încântat nu numai prin vocea sa, ci şi prin talentul cu care a demonstrat că stăpâneşte pianul, după ce în To the Lighthouse a îmbrăţişat vioara.
 
Together a dat naştere unui alt moment memorabil al serii Patrick-brit. Piesa, de multă vreme un hit în ţările mai prietenoase cu muzica necomercială, combină instrumentele clasice cu un rafinament electro, toate dozate aşa cum numai un artist care stăpâneşte suficientă cultură şi educaţie muzicală poate să reuşească. Odată cu Together, publicului i-a fost prezentată Jo Apps, sora acestuia şi vocalistă, o prezenţă fără dubiu la fel de încântătoare ca şi a fratelui mai celebru.
 
Dacă Who Will, To The Lighthouse sau Vulture, cântate în prima parte a evenimentului, dezvăluie angoasa tenebroasă a iubirii, piesele din a doua parte a concertului au adunat mozaicurile momentelor anterioare, astfel încât discursul asupra iubirii şi morţii s-a coagulat într-o explozie de lumină şi celebrare a vieţii. Haosul fragmentării şi-a convertit forma într-un sens superior - acela al unificării iubirii totale, la fel de pătrunzătoare sub auspiciile sacre ale orgii, dar şi în existenţa "măruntă", cotidiană. Exemplul perfect al acestei redirecţionări este piesa House, un omagiu adus vieţii simple şi iluminate de convieţuirea cu celălalt în spaţiul unei mici case care învăluie totul în the greatest peace I've ever known. Nu mi s-a părut mie: chipul lui Patrick Wolf chiar sclipea într-un mod aparte când a interpretat cu dăruire totală acest cântec dedicat iubitului său.
 

Când Wolf a anunţat că urmează ultima piesă, nu l-am crezut, speram în sinea mea că va reveni, alături de mica sa orchestră (vioară, saxofon, chitară), încurajat de emoţiile unui public din ce în ce mai receptiv. The City a fost însă, într-adevăr, ultima piesă interpretată de copilul-minune al muzicii pop britanice şi nu e deloc rău că a fost aşa - orice altceva ar fi fost redundant după prestaţia sa din timpul piesei finale. Dacă în timpul concertului s-a apropiat de mai multe ori de public, coborând cât mai aproape de fani, sau s-a întins pe scenă în stilul său teatral căruia nu i te poţi sustrage, la momentul final Patrick Wolf a dat, într-adevăr, tot ce putea da. Expresia efuziunilor lui nestăvilite s-a calmat sub impulsul unei tandreţi umane şi totodată discrete pe care a transmis-o întregului public. Corpul cântăreţului-performer a devenit vehiculul unei graţii luminoase despre care nu îmi dau seama încă dacă a făcut despărţirea mai grea sau mai uşoară. Am apreciat eleganţa dandy cu care a refuzat o apropiere prea intimă de public, ştiind cum să incite şi cum să refuze cu o artă pe care puţine prezenţe din lumea pop o stăpânesc.
 
Interpretul a părăsit scena nu ca un superstar mulţumit că a mai adunat valuri de adulaţie, ci asemenea unui preot care îşi binecuvântează turma protejată de ritualul său muzical. Vultur dominator, prinţ demn, gay icon sau vagabond care hălăduieşte prin câmpiile engleze cu vampirii, Patrick Wolf rămâne chipul superb şi sacralizant al unei postmodernităţi extatice.
 





 Toate articolele despre Concert Patrick Wolf, 2012


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer