Tony Gilroy, tatăl scenariilor trilogiei lui Bourne, votat ca fiind cel mai bun film de acţiune, ne întinde de data aceasta o cursă. The Legacy este solidă şi deloc neglijabilă, dar fără eroul celebru (el apare doar în flash la ştiri la tv), nu e nici prequel, nici sequel (căci Bourne e în SUA la un moment dat al acţiunii).
Filmul păstrează momentele de superalertă din celelalte, cu urmăriri, cascadorii pe muchie de cuţit şi un tandem: el superspion - ea destul de isteaţă să ţină pasul cu el. Şi, desigur, că scenele acestea sunt cele mai aşteptate. Vrei să vezi răsturnările de situaţie, exploziile, cum reuşeşte personajul să păcălească şi cea mai vigilentă vamă. Însă Gilroy sparge în cioburi povestea contracronomentru şi mută astfel centrul de greutate de pe umerii eroului fugărit pe cei ai şefilor, în plin complot. Bourne 4 adânceşte mai mult ca oricând teoria conspiraţiei. Încă de la început îţi arată cine e în spatele programului, cum se decide la rece, la vârf, să fie anihilaţi fără scrupule toţi mercenarii.
Şi, din toate aceste discuţii calme, foarte cool, în birouri (foarte bună distribuţie masculină, actori seniori), ritmul lent şi atâtea detalii din culisele politicii sau statice, alarmante ştiri tv, filmul respiră o tensiune specială.
Spre deosebire de trilogie, unde agentul descoperea cât de antrenat este, dar se lupta cu amnezia lui, personajul masculin de aici trăieşte un alt fel de dramă. Gilroy reuşeşte să-l ducă pe acest cobai uman aproape de tragismul din partea descendentă a lui Charly, cel f[cut deştept în laborator şi care revine la stadiul iniţial. Dependent de pilule care îl ajută să funcţioneze, el poate claca dacă nu mai are doza zilnică.
Ca în trecut, eroul trece dintr-o ţară în alta, acum SUA, Filipine, Coreea, Pakistan. Jeremy Renner este credibil, iar în rol de acţiune, rezistă comparaţiei cu Matt Damon, dar te convinge mai cu seamă în cele de intimitate, de tandreţe. E pregătit aşadar să pornească şi spre alte genuri, pentru că lumina reflectoarelor stă acum pe el.
Partenera sa de aici, frumoasa Rachel Weisz, mai fragilă fizic ca oricând, credibilă ca vânat, impresionează şi ea mai ales prin monologurile de derută, de căutare a adevărului. Camera mereu foarte aproape de chipuri, de mâini, de piele, îi face un serviciu şi redă milimetric orice emoţie care o străbate. Un rol greu, destul de fizic, la fel de emoţionant ca cel din The Constant Gardener.
Pe măsură ce timpul trece şi cadrele se succed, iar montajul paralel intră în acţiune şi începe să funcţioneze brici, filmul te ţine cu sufletul la gură, în ciuda lungimii. De multe ori fără explicaţii, trebuie să aştepţi până când vreun personaj (ne) spune următoarea mişcare. Alternând interioarele claustrofobe, în care agenţi guvernamentali se luptă să afle cât mai curând poziţia celui care trebuie distrus cu orice preţ cu maiestuoase filmări largi, aeriene, cu peisaj clar sau oraşele în care se mută acţiunea, filmul atinge deseori farmecul visceral din dramele poliţiste marca Michael Mann.
Aaron Cross nu e doar un experiment secret, cobai pentru verificarea soldatului perfect - superagil, superinteligent, fără să obosească sau să simtă empatie şi durere, arma perfectă, aproape un cyborg. "Numărul 5", cum află de la doctoriţa cu care porneşte la drum că i se spune, îşi doreşte un buton de stand by. Dar, pentru a ajunge la el, pentru a merita acest cadou, trebuie - e conştient de asta - să păşească pe finish-ul jocului.
Şi până acolo multe urmăriri, scene dure, violente, de mare impact (unele chiar ca în jocurile video), şocante, originale. O urmărire pe o stradă cu trafic infernal, o coborâre cu motocicleta peste un parapet de parcă e un skateboard, o aruncare în gol într-un gang foarte îngust, o luptă disperată cu un lup...
Când eroii calcă pătrăţica care anunţă pacea, intră (în sfârşit) frumoasa temă melodică a seriei. Pentru că se poartă, The Legacy poate să meargă mai departe, să devină şi ea o trilogie. Dar până atunci, fanii filmelor de acţiune au ce să vadă. Pelicula de faţă are tot ce îi trebuie unui blockbuster de succes.