Pasiune, inteligenţă şi umor - Profetul, aurul şi ardelenii

Profetul, aurul şi ardelenii (1978) avea să fie cel dintâi western românesc (dintr-o serie ce mai cuprinde Artista, dolarii şi ardelenii şi Pruncul, petrolul şi ardelenii). Regizorul, Dan Piţa, l-a conceput şi realizat între două filme "de epocă", două încercări interesante de a transpune literatura în cinema: Tănase Scatiu (1976) şi Bietul Ioanide (1978-1980). În paralel avea să regizeze, alături de operatorul Nicolae Mărgineanu, o docu-dramă inspirată din tragicul cutremur de la 4 martie 1977: Mai presus de orice (1978), care însă nu a ajuns niciodată pe ecranele româneşti. 


L-am văzut încă de când a apărut pe ecrane (în primăvara-vara anului 1978), ulterior - înainte de 1990 - s-au mai tras cópii noi pentru reţeaua de distribuţie naţională. Am savurat, atunci, la el, felul în care e pusă în pagină patina "comercialului". Era, fără doar şi poate, un hit acasă şi chiar în câteva alte ţări împrejmuitoare. De fiecare dată când îl revăd (şi l-am revăzut în repetate rânduri, în ultimii 30 şi ceva de ani) admir la el ambiţia de a face - în cinematograful românesc - un altfel de film de aventuri.


Pentru prima dată, la noi, Profetul, aurul şi ardelenii avea să aducă un plus de inteligenţă: o poveste aerisită şi neticsită de lozinci patriotarde (scenariul: Titus Popovici), o distribuţie de zile mari (Ilarion Ciobanu, Mircea Diaconu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Victor Rebengiuc, Vasile Niţulescu, Zoltan Vadasz, Ferencz Bacs, Gheorghe Visu, Victor Ştrengaru, Ovidiu Schumaher, Olga Tudorache, Carmen Galin, Mariana Mihuţ, Clody Berthola ş.a.), costume (Doina Levinţa) şi o scenografie inspirate (Aureliu Ionescu), supervizate de "ochiul" lui Nicolae Mărgineanu (ultimul său film ca director de imagine, înainte de a-şi începe cariera de regizor şi, apoi, de producător), o muzică electronică plină de ritm şi culoare (Adrian Enescu). "Mi-aş dori" - mărturisea regizorul în perioada de filmări - "să iasă un western clasic şi modern în acelaşi timp, ceva de la Ford la Peckinpah. Vreau să fac un film serios. De fapt, şi asta este o experienţă: să încerci să transformi joaca în ceva serios." A izbutit, comenta criticul Valerian Sava, "aproape o metaforă polemică, o demonstraţie de interes cultural şi critic în susţinerea unui tip mai propriu de racorduri pentru filmele noastre de gen".

În Profetul, aurul şi ardelenii ("un film al călătoriei, deci al dragostei de ţară", s-a spus), doi fraţi ardeleni trec oceanul în căutarea celui de-al treilea frate (Ion Brad, devenit John Brad), dar dorul de ţară nu are nimic triumfalist, nu e strident-patetic. Filmul, a cărui poveste se petrece în statul american Utah, prin 1881, are atmosferă. La prima vizionare prea puţin ştiam că magnetismul acestei atmosfere se datorează, de fapt, profesionalismului unei echipe (Levinţa, Mărgineanu sau Adrian Enescu) atent supervizate de Dan Piţa. Asta înţeleg acum, o dată cu trecerea anilor, când experimentul lor îmi pare - din păcate - oarecum singular în peisajul cinematografiei româneşti. (Tot Titus Popovici avea să scrie scenariul pentru un alt film "comercial", bine făcut, cu inteligenţă şi umor: Actorul şi sălbaticii - 1975). Din păcate singular, pentru că decenii la rând, filmul "de public" a cultivat umorul de estradă, de vodevil, cu poante, cu tipologii şi mai ales cu viziuni regizorale suburbane.

Serialul Ardelenilor este calea pe care filmul românesc (cel de dinainte de 1990, cel post-decembrist are alte valenţe, alte reguli) nu a mers. Rămâne şi azi o oază de inteligenţă artistică, de divertisment de calitate, de know how autohton în materie de film comercial ce-şi respectă publicul. Ar fi putut să fie un punct de plecare, a rămas o culme neegalată şi nedepăşită - în zona filmului românesc "de public" ante-1990, desigur.