Preşedinte al juriului, reputatul critic şi istoric de film Manuela Cernat a deschis festivalul: "Este într-adevăr o zi de sărbătoare. Acest festival reprezintă un miracol. Dobrogea este o lume fabuloasă unde există un fenomen de continuitate culturală. Trebuie să fim recunoscători microgrupului de entuziaşti care se află în spatele acestei sărbători a filmului românesc."
Organizat de Consiliul Judeţean Constanţa, Fundaţia Fantasio Constanţa şi SC Aleea Film, bineînţeles cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, evenimentul a avut un scop clar, cum a punctat regizorul Laurenţiu Damian (membru al juriului), acela de "a susţine cultura şi a atrage public!"
Din juriu au mai făcut parte regizorul Ioan Cărmăzan, actriţa Dana Dumitrescu, directorul de imagine Florin Toader, Catrinel Dănăiaţă şi Diana Meţiu. Sarcina lor, de a "încerca să facă o medie cât mai obiectivă a subiectivismelor" după cum enunţa preşedintele juriului Manuela Cernat, nu a fost deloc uşoară.
În afara competiţiei propriu zise (la diferitele secţiuni: lungmetraj, scurtmetraj, film documentar, film studenţesc) organizatorii au alcătuit o serie de medalioane comemorative dedicate actorilor trecuţi în nefiinţă dar încă vii în conştiinţa colectivă a generaţii întregi de spectatori şi anume: Ştefan Mihăilescu Brăila şi Dem Rădulescu. La finalul fiecărei zile de festival, în piaţeta Pavilionului Expoziţional din Constanţa, s-au făcut proiecţii cu acele metraje mai reprezentative din filmografia acestora. Spectatorii de toate vârstele au putut urmări Secretul lui Bachus şi Astă seară dansăm în familie, ambele în regia invitatului de onoare a Festivalului, maestrul Geo Saizescu, căruia i-a fost decernat Premiul de Excelenţă pentru întreaga activitate.
Despre lungmetraje numai de bine
În competiţie au fost prezente atât pelicule premiate pe la diverse festivaluri atât în ţară cât şi de peste hotare, cât şi producţii mai mici, abia ieşite din camera de montaj. Au fost prezente nume mari ale cinematografiei autohtone cum ar fi Sergiu Nicolaescu, a cărui nouă producţie Ultimul corupt din România (o satiră politică, continuatoare a filmului Poker), a demonstrat nu numai aderenţa bătrânului maestru pentru comedie, dar şi priceperea sa în a mânui clişee şi stereotipuri, întru fericirea publicului.
Prin contrast cu sala plină de oameni (în garderobe sezoniere), publicul filmului Ceva bun de la viaţă s-a dovedit a fi unul mai restrâns. Seulement pour ceux qui sont connaisseurs. Noua producţie a regizorului Dan Piţa (cunoscut pentru filmele sale art house dinainte de anii \'90) a fost întâmpinată cu o căldură specifică vechilor cinemateci. Filmul alcătuieşte felii din viaţa a doi orfani, Mateo şi Ginel, pe fundalul frumuseţii picturale a munţilor de steril ce înconjoară colonia minieră unde trăiesc. De la preocupări mărunte, la afaceri riscante, munca în mină, contrabanda, manifestaţii violente, crime şi Divinitatea "care se uită la noi cu ceafa." [sic!]
Piţa încearcă să prezinte propria sa variaţiune pe tema hiperrealismului minimalist atât de popular printre regizorii "Noului Cinema Românesc" (aşa cum l-a numit regretatul Alex Leo. Şerban.) Cunoscătorii filmografiei dânsului au putut vedea citatele şi revenirile la vechi motive şi obsesii (fanfara ca element disjunctiv, iadul minier ca mod de viaţă, omniprezenţa figurii "Patronului" şi bineînţeles cuplul Abel-Cain), superb fotografiate dar justificate numai parţial. O producţie îndrăzneaţă care, spre deosebire de ultimul său film, (Femeia visurilor, 2005) nu dă atât de mult impresia unui "cântec de lebădă".
Am fost bucuros să revăd Visul lui Adalbert, în regia tânărului Gabriel Achim, nu datorită vreunei simpatii personale ci pur şi simplu pentru puterea filmică a acestei producţii low budget. Este filmat din mână pe Super VHS pentru a reda altfel o perioadă temporală tocită de atâtea producţii autohtone, mai precis anii \'80. Şi mai precis acţiunea se petrece pe data de 8 mai 1986, la două săptămâni după explozia de la Cernobîl şi mai puţin de o noapte de când Steaua Bucureşti a câştigat Cupa Campionilor. În acest climat mai mult sau mai puţin favorabil Iulică Ploscaru, sub-inginer responsabil cu protecţia muncii, prezintă, de ziua aniversară a Partidului Comunist Român, două scurt metraje. Un documentar despre o muncitoare rănită într-un accident de muncă şi un altul, artistic, legat inevitabil de nevoia de a-ţi îngriji pilele (ad literam). Ironic este cum atunci când te aştepţi cel mai mult "situaţia se îmbunătăţeşte din ce în ce mai rău". Un accident de muncă îi obligă pe toţi să oprească festivitatea. Colac peste pupăză, orice accident trebuie reconstituit, imortalizat şi indexat. De aici până la Reconstituirea lui Pintilie nu mai sunt decât câţiva paşi. Deşi mai apropiat ca atmosferă de Amatorul lui Kieslowski, Visul lui Adalbert este un must see.
Era obiceiul ca filmele bune să aibă premiera la Festivalul de la Mamaia, iar mai apoi să facă turul lumii şi să culeagă laurii. Aşa s-a întâmplat cu Duminică la ora 6 sau S-a furat o bombă, dar în contextul actual trebuie să ne mulţumim cu ce avem.
Filmul Toată lumea din familia noastră căruia i-a fost decernat Premiul pentru cel mai bun film la Festivalul Internaţional de Film de la Sarajevo a venit şi la Constanţa. În competiţie, regizorul Radu Jude, a fost prezent cu încă o producţie, un mediumetraj de o oră intitulat sugestiv Film pentru prieteni. Le tratez împreună pentru că mi s-au părut complementare, într-un anume sens. Ambele se bazează pe actorul principal şi abilitatea acestuia de a se mula şi interpreta o partitură care stârneşte reacţii viscerale. Şerban Pavlu în Toată lumea... dă viaţă lui Marius, un bărbat divorţat, care a pierdut custodia fiicei sale Sofia. Fata locuieşte acum cu mama şi bunica ei, ba mai mult şi cu prietenul actual al fostei lui soţii. (Bunica, interpretată de Tamara Buciuceanu Botez aduce în minte colaborarea ei anterioară cu Şerban Pavlu pentru piesa de teatru Nepotu', în regia lui Horaţiu Mălăele.)
Atmosfera, tensionată, îşi aşteaptă o finalitate, oricare ar fi ea. În scurtmetrajul său Alexandra (al cărui punct de pornire e similar) Jude lasă acţiunea înăbuşită, pe când aici totul explodează şi ceea ce începuse ca o comedie de moravuri devine un thriller în toată regula. Un weekend la mare cu fiica lui, asta îşi doreşte Marius, dar pesemne că atât universul cât şi toată lumea din familia lui conspiră pentru a-i sabota planurile. Locaţiile, cât şi stilul degajat de filmare concretizează o atmosferă claustrată şi te obligă, dacă nu să te identifici cu Marius, atunci măcar să-i găseşti acţiunile îndreptăţite. Şerban Pavlu a primit Premiul Fundaţiei Fantasio Constanţa pentru interpretarea sa.
Şi în Film pentru prieteni tot despre un bărbat divorţat este vorba, Gabriel Spahiu (într-un rol de excepţie). Un bărbat îmbrăcat frumos, într-o cămaşă proaspăt călcată şi nod Windsor dublu la cravată, o cameră digitală de luat vederi, o scrisoare video pentru prietenii dragi, un pistol, o împuşcătură, o ratare odioasă, restul e pură agonie. Dacă în prima jumătate de oră, când se angrenează lingvistic într-un delir de reproşuri şi abjecţii, autorul are în vedere să pătrundă în mintea spectatorului, în a doua jumătate a filmului punctul focal se schimbă pe viscere şi reacţiile nu întârzie să apară.
În ambele filme frustrarea răbufneşte şi de un lucru pot fi siguri ambii protagonişti: după acel moment decisiv când se hotărăsc, fiecare în felul său, să acţioneze, lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel.
Animaţia în regia Ancăi Damian, Crulic - drumul spre dincolo a obţinut Premiul Publicului, Premiul pentru cel mai bun scenariu original şi Premiul Special al Juriului. Apreciat la festivaluri naţionale şi internaţionale, premiat la Locarno şi lăudat de Variety şi Hollywood Reporter, lung metrajul de animaţie se remarca prin stilul vizual inedit, îmbinând animaţia tradiţională, cu tehnici mai neconvenţionale cum ar fi stop motion, colaje şi grafică 3D. Un documentar animat, poate părea ciudat la început, sau cel puţin contra-intuitiv, dar meritele acestei producţii sunt clare şi spectatorii s-au îmbulzit să-l poată (re)vedea. Filmul spune povestea reală a lui Claudiu Crulic, un român arestat în Polonia pentru un presupus furt. Ştiind că nu e vinovat acesta protestează, făcând greva foamei. Dinamismul dat de scenariu presărat de un umor (fie el şi negru) creează un contrapunct necesar finalităţii morbide al acestui "fapt divers". De remarcat coloana sonoră semnată Piotr Dziubek.
Scurtmetrajele noastre, cele de toate zilele
Călin Căliman, în cartea sa Istoria Filmului Românesc, aminteşte: "Vizitându-ne ţara în 1964, cu prilejul primului Festival Naţional al filmului de la Mamaia - ce vremuri! - reputatul istoric şi critic de film francez Georges Sadoul scria (în Lettres françaises) că «şcoala românească de scurtmetraj a devenit pentru mine o realitate vie şi captivantă de care vor trebui să ţină seama de acum înainte.»"
Deşi, contextul actual le face scurtmetrajelor viaţa grea, sau mai corect spus, nu există viaţă pentru scurtmetraje în afara festivalurilor de specialitate, câteva mai găsesc o oază de vizibilitate prin televiziune. "Opţiunea televiziunilor din România de a difuza film românesc este deocamdată una exotică", menţiona Sorin Lucian Ionescu (NTV) unul din partenerii media a Festivalului Naţional de Film Românesc în conferinţa de presă.
De azi înainte în regia lui Doru Boguţă, premiat pentru Cel mai bun film la Festivalul NEXT, 2012, repetă şi aici aceeaşi performanţă. "Este sau nu homosexual băiatul său?" Aceasta este întrebarea la care vrea să găsească răspuns un tată îngrijorat. În această antrepriză ni se relevă ipocrizia sa, pentru care va plăti scump. Imaginea semnată Vivi Drăgan Vasile se remarcă cu uşurinţă.
După succesul lungmetrajului Din dragoste cu cele mai bune intenţii, Adrian Sitaru revine cu un scurtmetraj irezistibil, premiat şi el la Indie Lisabona International Independent Film Festival. Chefu\' este filmat minimalist şi jucat plin de vervă.
O surpriză plăcută a fost producţia În film la Naşu care îl scoate, într-un anumit sens, de la naftalină pe actorul Florin Călinescu. Premisa este una îndrăzneaţă. Regizorul Francis Ford Coppola vine în România pentru o filmare şi toţi vor să facă parte din echipa sa. Cristi Iacob, joacă rolul unui actor căruia i s-a promis un rol, dar socotelile s-au schimbat şi acum pentru a-şi asigura postul trebuie să facă un drum până la graniţa cu Republica Moldova pentru a recupera un alt actor, tovarăş de suferinţă, spre a-l aduce şi pe el la Buftea. De aici lucrurile se complică şi umorul absurd începe. Iar confruntarea între Coppola şi Călinescu, via iPhone, este bomboana pe colivă. Debutul regizoarei Crsitina Jacob este unul curajos şi bine primit.
În final aş vrea să vorbesc de ceea ce personal mi s-a părut a fi nedreptăţitul competiţiei, mai precis scurtmetrajul Minute infinite, căruia i s-a acordat numai Premiul pentru cel mai bun montaj. Regizoarea Cecilia Felmeri face în film exact ce promite în titlu, iar aceasta este lucru rar. Sinopsisul sună aşa: "Într-o după-amiază de vară, cineva se pătează cu cafea, altcineva hrăneşte porumbei, cineva ucide o albină, altcineva moare, cineva copiază un şablon, altcineva ascultă la radio, cineva vorbeşte la telefon, altcineva... Şi între toate acestea poate exista o conexiune." Filmul prezintă o serie de evenimente simultane, sau aparent simultane, petrecute într-o după amiază liniştită, într-o clinică, undeva la ţară. Montajul prezintă în aparenţă o cronologie inversată, fiecare episod conţinând detalii ale celui precedent dar completându-l şi punându-l în perspectivă. Ultimul din serie, un accident de maşină, dă relevanţă primei secvenţe a filmului, care astfel se închide asupra sieşi pe o singură parte asemeni unei benzi Mobius.
Documentare biografice
Petru filme au concurat la această secţiune. Fiecare alcătuit într-un mod specific, având ritm şi cadenţă proprie. Tânăra Anamaria Kovalciuc şi-a prezentat filmul pentru care în 2011 Uniunea Cineaştilor din România i-a acordat premiul "Opera prima". Îngeri printre oameni - portret Mihai Şurubaru urmăreşte viaţa şi opera regizorului şi animatorului amintit, reuşind în acelaşi timp să schiţeze mai mult sau mai puţin câteva din feţele necunoscute ale animaţiei româneşti.
Filmul Andrei Blaier, cu prietenie... este un remember sentimental alcătuit de Corina Delia Chiriţă dar din cauza aparaturii folosite materialul audio a fost aproape de neînţeles.
Regizorul Dan Doroftei propune două lungmetraje ce fac deliciul oricărui cinefil. Unde mergem noi, domnule? analizează şi explică filmul Moromeţii de Stere Gulea. Maniera este exhaustivă, interviurile cu diversele personalităţi care fie au avut un rol în producţie, fie nu, sunt intercalate cu scene memorabile din filmul propriu zis. Un detaliu inedit vine în forma mărturiei regizorului Stere Gulea. Am fost surprins şi fascinat să aflu că primul căruia i-a fost propus rolul lui Ilie Moromete, dar a refuzat, a fost Gheorghe Dinică. Mai târziu, ni se spune, aceasta a mărturisit că i-a fost frică de rol şi că a regretat multă vreme după aceea alegerea făcută. C'est la vie.
Câştigătorul Premiului pentru cel mai bun documentar a fost filmul Radu Gabrea, de asemenea în regia lui Dan Doroftei. Fapt care nu surprinde. Acolo unde documentarul precedent se afundă în detalii şi necesită un public specializat, acesta se dedică tuturor celor care au văzut măcar un film de-al cineastului.
Filmele studenţeşti - însemnări pe manşete
Într-adevăr, urmărind scurtmetrajele de facultate ale tinerilor studenţi îţi poţi face o idee aproximativă asupra drumului pe care cinematografia o va lua în anii ce vor urma. Însă e important să nu ne lăsăm duşi de val. Fie el şi Noul val.
Observând producţiile prezente în cadrul festivalului, dar nu numai (platformele online sunt ticsite de filme, în mare parte studenţeşti, ceea ce face internetul un mediu propice pentru cinefilul binevoitor), am observat un lucru interesant, pe care îl voi numi, nu fără o oarecare tragere de inimă: "frica de minimalism".
Cei care vin în urma Noului val, sau mai bine zis, cei care au crescut în retrospectiva "valului", tind să se axeze spre o formulă cinematografică diferită, dacă nu chiar diametral opusă esteticii actuale. Bănuiesc, din dorinţa de a nu fi identificaţi cu înaintaşii. Acesta, repet, nu este o tendinţă generală.
Scurtmetrajul care a deschis Festivalul Naţional de film Românesc, Ficţiune, regia Codruţ Mendea, explorează un univers autohton, dar personajele dau senzaţia că ar fi importate dintr-o producţie a lui Tarantino. De asemenea, încercarea de a-i impune filmului o cronologie inversată ne duce, mai de grabă, cu gândul la experimentele lui Gaspar Noé, şi nicidecum la "hiperrealismul douămiist".
Stilul de filmare din mână, atât de convenabil încuscrit cu planul secvenţă, este lăsat de o parte şi găsim o reîntoarcere spre geometria şi polifonia montajului. Vedem astfel de exemple în Calm center, regia Alexandru Ispas. Deşi inegalitatea construcţiei scenaristice i-o putem imputa, stilul şi ritmul filmului sunt exemplare.
Premiul pentru debut i-a fost acordat (menţionăm, cu o întârziere de vreo doi ani) regizoarei Iliana Dumitrache, pentru poeticul Câmp cu maci. Un film despre doi îndrăgostiţi fără vină, care încearcă o readucere în prim plan a lumilor imaginare. Film a cărui plasticitate încărcată de simbolism (ce-i drept pe alocuri prea încărcată) ajunge să "sperie" spectatorul nepregătit.
Ba chiar Închisoarea cu ochi negrii (regia Gabriel Tudor Marin) părăseşte şi mai mult cotidianul, iar prin secvenţele CGI (computer generated images) dă spectatorului un tip de cinema cu care e obişnuit (datorită importului american) dar pe care nu-l găseşte în producţia autohtonă, cel puţin momentan.
Cu cerul la picioare a regizoarei Diaconescu Bernard Ivanca a primit Premiul pentru cel mai bun film studenţesc. Filmul, departe de a fascina, se poate lăuda cu buimăcirea spectatorului. O variaţiune pe tema lumii paralele, dar departe de a fi borgesiană, nu se remarcă atât de mult pe cât ar fi trebuit.
Premiul cel mare: "Pelicanul de aur"[1]
Premiul cel mare al Festivalului Naţional de Film Românesc a fost acordat regizorului Dan Piţa, pentru pelicula Ceva bun de la viaţă, iar Dan Alexandru a primit Premiul pentru cea mai bună imagine pentru abilitate cu care a putut folosi particularităţile picturale ale locaţiilor de pe Valea Jiului atât deasupra pământului, cât mai ales în mină.
Printre cele mai mari merite ale regizorului este acela de a face un film cu actori tineri, majoritatea debutanţi şi a-i face cunoscuţi publicului. O surpriză plăcută a venit în forma Premiilor pentru cel mai bun actori în rol masculin şi feminin care s-au acordat ex-aequo pentru Corneliu Ulici şi Dragoş Dumitru, respectiv Adelaide Perjoiu din aceeaşi producţie.
În final cei mai câştigaţi din toată această antrepriză nu au fost producătorii, şi nici organizatorii, ci publicul venit la malul mării, căci s-a putut bucura de un lucru care le aparţine. Cinemaul nu trebuie să fie produsul ermetic al unor capete luminate dintr-un turn de fildeş, dar nici o copie standardizată proliferând valori importate de-a gata.
La 100 de ani de la lansarea primului film de lungmetraj românesc, Independenţa României noi încă ne căutăm cinemaul. Poate, cu puţin noroc, ne va găsi el pe noi.
[1] nota bene: pentru cei ce nu-şi mai aduc aminte, Pelicanul de aur era trofeul mult râvnit al Festivalului de la Mamaia.