Ei bine, a crescut Plai-ul de atunci. Unii avem deja copii, alţii aşteptăm, dar când ne revedem acolo, în Muzeul Satului Bănăţean, ne reîntoarcem la excitaţia adolescentină de a sorbi fiecare picătură de serotonină din paharul fosforescent al unui festival care celebrează multiculturalitatea, viaţa, muzica, omul, talentul. Mă întorc cu emoţie la Plai. În fiecare an mă simt ca acum şapte ani: veselă, entuziasmată, fără griji, ascult fiecare sunet ieşit din gurile scenei, pipăi fiecare cort de thai-chi, yoga, fotografie, artă experimentală, jonglerie, arhitectură, joc de Go, şi mă simt mândră de oamenii ăştia cărora le datorez rămânerea în starea de acceptabilitate a societăţii din zona de vest a României. Mă gândesc câteodată cu groază că dacă nici acest festival nu va mai fi aici, în Timişoara, atunci chiar că ne putem lua tălpăşiţa către alte zări. De aceea aş vrea ca aceşti oameni organizatori să stea pe fundul lor aici, acasă. Ok, îi lăsăm să călătorească în jurul lumii, ceea ce au făcut şi fac în fiecare an prin acest festival.
Doar că totul s-a mutat la un alt nivel în 2012: sold out. Adică, în prima seară toate biletele pentru vineri fuseseră epuizate, ceea ce nu se întânplase nicidată în istoria festivalului. Poate că motivul era un anume artist de reggae, Patrice, dar asta era irelevant. Faptul că la Plai a venit atâta lume înseamnă mult pentru Timişoara. Şi pe bune dacă nu m-am rupt şi eu la concertul lui Patrice, care chiar dacă are un sound comercial şi mai toată lumea îi ştia piesele, a făcut un show incredibil. Talentat băiatul, frumuşel foc şi cu o voce de zile jamaicane... plus cei de la Supowers care cântau cu drag şi cu ştiinţă de parcă asta făceau de o viaţă. Concluzia: Everyday is good because I feel alive. Simplu şi mişto.
Bine, noi eram deja încălziţi de portughezii de la Questrada, aşa că nu era greu să intri în filmul de zbânţuială. Totuşi, portughezii ziceau şi de criză şi de stres, dar senzualitatea lor lisaboniană era atât de molipsitoare încât părea că nimic nu îi va afecta pe planul realităţii politice şi economice pentru că ei deţin secretul muzicii, cu stilul lor fado punk, total original.
A doua zi m-am resimţit puternic după concertele de vineri. Am dansat ca nişte nebuni, decantând fiecare moment şi orice tensiune acumulată. De aceea eram şi puţin stresată cu lansarea de carte (Manu: În căutarea fericirii (jurnal de călătorie în jurul lumii), ed. Brumar, 2012 - nota LiterNet): îmi picau ochii în gură de somn.
Dar faptul că la ora patru a venit lume dragă şi cunoscută pentru a auzi aceeaşi poveste despre turul lumii şi pentru a lua cartea, m-a trezit şi mi-a dat un shot de adrenalină pentru următorul tur de forţă al serii. Şi da, da, Fatoumatata Diawara rules! Are o voce chiar că "de prima poziţie a World Music Charts Europe unde a stat pe primul loc timp de 5 luni". O descoperire senzaţională şi cel mai căutat artist de world music al momentului. A cântat şi dansat frumoasa din Mali ca şi cum toată lumea era a ei. La final ajung să empatizez puternic cu mesajul artistei: time of Africa has come! Vorba unchiului sceptic, care pe lângă Go mai ştie multă matematică şi muzică: "africanca asta nu are atâta priză la public doar pentru că vine din Mali. E căutată pentru că are talent, e frumoasă şi atletică, zâmbeşte sincer şi are multă prezenţă scenică. Trebuie să recunosc: mi-a plăcut." Şi mie. Mi-a plăcut. Dar pentru că demult chefurile nu mai ţin la mine până în zorii zilei, am băgat un Sushi Teriaki şi am plecat la datorie.
Ziua a treia a fost relaxare, încă o tură de lansare de carte, şi workshopuri de toate felurile, de la masaj la stress management, pictat biciclete şi ateliere de film. Dar oricât aş fi stat să o văd pe pianista din Azerbaijan, Aziza Mustafa Zadeh, nu am m-am mai putut întoarce la concerte, aşa că m-am mulţumit cu un album de pe iTunes. Nu mă îndoiesc că şi ea a rupt gura publicului amator de jazz instrumental.
Şi acestea fiind zise, închei încă o ediţie de Plai. Cu inima uşoară, cu mintea vie, cu speranţă în ochi. Totuşi, iubesc să fiu cetăţean timişorean. Dar aşa simt după Plai. Să văd cât mă ţine.