În Le Skylab-ul lui Julie Delpy, un conac ceva mai modest, aşezat în cea mai idilică versiune a Bretaniei, găzduieşte aniversarea lui Mamie Amandine, mamă, soacră şi bunică. Deasupra adorabilei zilei de vacanţă pe care şi-o îngăduie cei peste 20 de membri ai familiei lui Mamie Amandine, pluteşte ameninţarea unui iminent şi devastator impact între Pământ şi rămăşiţele unei staţii spaţiale pe nume Skylab.
În Melancholia, căsătoria e ratată, relaţiile de rudenie sunt putrede, familia se destrăma şi ciocnirea Pământ-Melancholia se întâmplă. În Skylab, aniversarea e o reuşită, relaţiile de rudenie sunt, în ciuda unor inerente frecuşuri, solide, familia se consolidează şi ciocnirea Pământ-Skylab nu are loc.
Sigur, von Trier e von Trier, Julie Delpy e Julie Delpy. Filmul danezului a fost lansat în selecţia oficială de la Cannes 2011 şi a adunat 30 de premii, în timp ce pelicula franţuzoaicei a avut premiera la San Sebastian 2011, unde a bifat şi unul dintre cele doar două premii pe care le are în palmares. Von Trier a intrat de mult în istoria cinema-ului, Delpy e o actriţă onorabilă şi un regizor încă la începuturi.
Şi totuşi, asemănarea între cele două filme e inevitabilă. Aproape că îţi vine să spui că, enervată de tuşele negre cu care von Trier desenează cuplul şi familia în cam toată opera sa, Delpy s-a hotărât să-i dea replica printr-o poveste cu certe accente autobiografice, în care marele star e familia, cu toate relele şi, mai ales, bunele sale. Un soi La mélancolie versus Melancholia.
Astfel prezentat, Le Skylab are toate şansele să-i scoată din sărite pe cinefili. Din fericire, n-o face. În ciuda câtorva îngroşări ale mesajului anti-anti-familist, filmul curge tare frumos, că o comedie lejeră de vară, când nostalgică, când ironică, când tristă, plutind însă constant într-o irezistibilă stare de bine, cald şi aproape.
Călătorie în Franţa sfârşitului de deceniu opt, cu muzicile, maşinile, televizoarele, aspiratoarele, discotecile, moravurile şi marile sale teme de cruntă controversă politică, filmul lui Delpy e genul de cadou ideal pentru generaţia părinţilor noştri (definiţi, de pildă, ca cei născuţi în porţiunea '48-'60). Pentru că, dincolo de distanţele geografice şi de regim politic, pare că tinereţile lor şi ale contemporanilor lor de peste Cortina de Fier au mult mai multe puncte comune decât ne-am fi aşteptat.
Reprezentant meritoriu al genului divertisment isteţ şi ataşant, cu priză la publicul vast, Le Skylab e şi bun exemplu pentru ceea ce bănuiesc eu că îşi doresc să vadă pe marele ecran cei nemulţumiţi de ceea ce ei numesc elitismul Noului Cinema Românesc (Puiu & Mungiu & Porumboiu & Muntean & co). Nu pot decât să aştept cu interes şi speranţă regizorul (actorul?) capabil să polemizeze isteţ şi emoţionant cu, de pildă, negrele tuşe ce desenează relaţiile inter-familiale şi interumane în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile sau Aurora.