Cel mai recent lungmetraj al regizorului Jean-Marc Vallée, Café de Flore, divulgă prin flashback-uri intermitente legătura metafizică dintre Antoine, un DJ de succes din Montreal, zilele noastre, şi Laurent, un băieţel cu sindromul Down din Paris, 1969. Filmul stabileşte conexiuni, aparent bizare, între personaje, continente şi epoci diferite, prin prisma unui chanson, Café de Flore, care asociat cu dramatismul obsesiv al muzicii celor de la Pink Floyd şi Sigur Rós compun una dintre cele mai splendide coloane sonore din ultimii ani.
Cele două naraţiuni paralele se desfăşoară într-un ritm lent şi converg înspre a se întrepătrunde în cele din urmă. Antoine portretizează tipul bărbatului american perfect, la 40 de ani are toate motivele pentru a fi un om fericit: o carieră eflorescentă, doi copii, o ex-soţie alături de care şi-a împărtăşit de timpuriu dragostea pentru muzică şi o iubită tânără, deosebit de frumoasă, care insuflă pe alocuri şarmul Juliei Delpy. De cealaltă parte, Laurent trăieşte drama oricărui copil condamnat încă de la naştere de o boală iremediabilă, sindromul Down, crescut cu un devotament feroce şi o dragoste autodevoratoare de către mama lui, Jacqueline, minunat interpretată de Vanessa Paradis.
Filmul tinde să arhitectureze în paralel până la epuizare ambele poveşti, îmbinate doar de scurte momente stroboscopice de flashback, pentru ca mai apoi, în final, după ce ambele naraţiuni au fost expuse până în cele mai vulnerabile detalii să se contureze legătura mitică dintre personaje. Chiar dacă aparţin de locuri separate de oceane şi perioade fracturate de decenii, personajele sunt aceleaşi, surprinse însă în alte cicluri de viaţă. Împlinirea, desăvârşirea este scopul spre care tinde orice fiinţă umană, iar dacă acesta nu este atins pe durata unui ciclu de viaţă îşi va cere drepturile de materializare din sfera potenţialităţii infinite într-un alt ciclu ulterior.
Café de Flore redă prin cuvinte, imagini şi muzică povestea de iubire, inseparabilă la propriu, dintre Laurent şi Vero, doi copii afectaţi de sindromul Down, care aminteşte de videoclipul idilic al trupei Sigur Rós: Svefn-g-englar (sleep angels), curmată brusc de temerile şi instinctele materne puternice ale lui Jacqueline care sfârşesc prin a ucide ceea ce iubesc şi apără cu atâta îndârjire. Laurent şi Vero se regăsesc după patru decenii, de data aceasta reîncarnaţi în Antoine şi Rose, iar iubirea, rezilientă în faţa destinului, îşi cere dreptul la viaţă din nou. Carole, fosta soţie a lui Antoine, accede la cunoaştere prin succesiunea de flashback-uri revelatoare şi ajunge la actul ultim prin intermediul unui medium, atunci când înţelege că în urmă cu patru decenii, în Paris, sub chipul mamei prea iubitoare şi prea protectoare şi-a ucis copilul, pe Laurent, privându-l de dragostea lui pentru Vero. De data aceasta, Carole anihilează efectul instinctelor pătimaşe ale lui Jacqueline în cel mai tulburător şi înţelept "Iartă-mă" pe care îl adresează fostului soţ, la nunta acestuia cu Rose.
Filmul lui Jean-Marc Vallée face abuz de câteva clişee simbolistice mult prea uşor recognoscibile, iar cheia prin care rezolvă şi dezvăluie povestea filmului poate fi uşor atacabilă, şi chiar a fost aspru taxată de către critică. Cu toate acestea, chiar dacă filmul nu este un regal cinematografic, Café de Flore este într-atât de emoţionant, ajutat şi de melodiile meticulos alese de pe coloana sonoră şi de prezenţa suprinzător de plăcută a Vanessei Paradise, încât este greu de crezut că la sfârşitul celor 120 de minute de peliculă ar putea lăsa pe cineva rece, indiferent.