Decadentismul seducător al crimei - Julius Caesar

Conspiraţii, amoruri, dansuri lascive, război, sclipici şi crime - toate gravitează în jurul unei societăţi în care bărbaţii, ca singuri deţinători ai puterii, decid că şi feminitatea poate fi o formă de intensificare a virilităţii lor. Julius Caesar de Shakespeare, în montarea tânărului regizor Eugen Gyemant (Bullets over Lipscani, Viţelul de aur), prezintă cu fantezie şi umor o congregaţie masculină, plină de oroare şi totodată de graţie, în care bărbaţii fac legea, încalcă legea, se iubesc şi se urăsc cu egală pasiune. Felul în care bărbaţii comunică ei între ei (până şi rolul Calpurniei merge mai mult înspre ambiguizare decât spre un travesti clasic, intrând în aceeaşi sferă a masculinului), felul în care se unesc, se despart şi se omoară ne trimite în mijlocul unui club exclusivist care prefigurează rafinamentul dandy.
 
Tudor Prodan, care a semnat scenografia, fructifică spaţiul de la Godot Café Teatru prin accente glam şi pe alocuri intense cromatic, fără a deveni, însă, prea încărcat sau ostentativ într-un mod inutil. Astfel, câmpul de luptă se oferă simultan şi ca orizont al desfăşurării erotismului sau spaţiu funest, dar şi ca scenă de cabaret care ne mută din Roma Antică în industria sexuală a Berlinului interbelic. Luxul vechii lumi şi dandysmul à la David Bowie dau o notă de tulburătoare senzualitate fiecărei scene, până acolo încât spectatorul poate risca să piardă firul dramatic în favoarea atmosferei. Dacă afişul, realizat tot de Tudor Prodan, pune în centru doar aerul burlesc şi hiperbolizant al acţiunii, spectacolul evită o miză unilaterală, astfel că nimic nu se opreşte doar la vulgaritate sau la exhibiţionism gratuit, ceea ce este atât meritul scenografului, cât şi al regizorului şi al coregrafei Andrea Gavriliu.

Julius Caesar este interpretat de Tudor Aaron Istodor cu un echilibru remarcabil între postura de conducător demn şi maestru dionisiac al ritualurilor erotice. Frumuseţea sa feroce, dotată cu o delicateţe deloc lipsită de abilităţi pragmatice, îi transformă până şi moartea în ceva mai presus de o consemnare istorică - ea devine un grandios eveniment estetic, în care degradarea fizică şi disoluţia sunt poetizate (dar nu şi mistificate sau redundant îngroşate). Adevărata strălucire a acestui erou efeminat cu intenţie copleşeşte şi mai mult abia după moartea sa, prin senzualitatea morbidă pe care actorul o manipulează cel mai bine tocmai când este obligat să rămână inert şi pasiv. Aproape translucid în secvenţa scaunului cu rotile, Caesar devine corpul putred care amplifică, poate inconştient, în ceilalţi protagonişti dorinţa de a străluci şi mai asiduu, de a-şi preda carnea în faţa tensiunii existenţei fără ezitări.

Marc Antoniu (Emilian Oprea) este mai puţin ambiguu în partitura sa în ceea ce priveşte abordarea rolurilor de gen, însă trebuie apreciată tocmai stabilizarea într-o zonă a masculinităţii precis conturată şi capacitatea de a nu cădea în tentaţia versatilităţii într-un spectacol în care ceilalţi actori sunt în continuă transmutare. Dispunând de o viclenie totuşi irezistibilă şi de o masculinitate centrată doar pe dimensiunea de putere, Antoniu este dominator şi sigur pe el, aspect sugerat şi prin apariţia scenică - blana care dă un accent de nobleţe, dar şi de egocentrism, sau tatuajele de pe piept, marcă a autorităţii (pe care o speră) indelibile.

Lucian Iftime aduce la suprafaţă un Brutus confuz, când avid de dreptate, când incert şi aproape copilăros în jocul său cu puterea şi cu marile decizii. Reflexiv şi idealist, acest Brutus nu este, totuşi, nici un naiv care nu are niciodată conştiinţa gravităţii faptelor sale. Dispariţia lui, asemenea întregii sale scheme caracterologice, nu are strălucirea morţii imperiale a lui Caesar, însă personajul echilibrează aglomerarea de atitudini pasionale din piesă cu o necesară sobrietate, chiar dacă neclaritatea intenţiilor personajului îl face greu şi de antipatizat, dar şi de simpatizat. 

Deşi joacă rolul conspiratorului Cassius, Dan Rădulescu îi conferă prin simpla sa prezenţă scenică un vag aer de inocenţă acestui personaj. Fără a fi kinky, Cassius participă nu mai puţin implicat la insinuările senzual-erotice puse în scenă, dovedind totuşi o voluptate reţinută. Dan Rădulescu se afirmă în Julius Caesar printr-un joc corect, echilibrat şi bine stăpânit tehnic, dar la care reuşeşte să adauge şi ceva în plus dincolo de partitura bine învăţată, şi poate că acel "ceva" este tocmai capacitatea de a străluci chiar şi acolo unde ritmul pare să încetinească.
 
Lui Andrei Seuşan şi lui Ionuţ Grama le revine o misiune mai grea: interpretând mai multe roluri, ei sunt obligaţi la cea mai mare putere de mobilitate în acest spectacol, iar asta le reuşeşte amândurora cu o versatilitate -  fără nicio reţinere - lăudabilă. Seuşan te seduce instantaneu prin rolul sassy al unei Calpurnii bântuite de superstiţii şi vise premonitorii, dar traseul comic al construcţiei soţiei lui Caesar nu aruncă, totuşi, în derizoriu îngrijorările ei mistice, care se dovedesc cât se poate de fondate odată cu moartea împăratului. Interpretul partiturii feminine rămâne la fel de convingător şi în rolul lui Octavian sau al cetăţeanului pe rând confuz şi revoltat.

Ionuţ Grama (Casca, Lepidus, Artemidoros, cetăţean) are, alături de Tudor Aaron Istodor, una dintre cele mai spectaculoase şi memorabile evoluţii în montarea lui Eugen Gyemant. De altfel, momentele în care aceştia apar mai apropiaţi pe scenă în diverse ipostaze aruncă o şi mai mare lumină asupra calităţilor celuilalt: perversitatea rafinată a unui Caesar dominator, dar şi dispus să se lase dominat, este completată de accentele explozive ale întruchipărilor lui Grama, manifestându-se ca o autentică forţă a naturii.

Jocul lui Ionuţ Grama se desfăşoară în acelaşi timp nervos, efervescent, impulsiv, dar şi elegant sau misterios. Este foarte uşor ca, dispunând de o atât de mare capacitate de versatilitate şi expresivitate, să cazi într-un patos excesiv şi în bufonerie necontrolată. Totuşi, cumva, printr-o artă proprie şi fără îndoială îndelung construită, el reuşeşte să pună în joc doze riscant de mari de nebunie şi violenţă fără să devină ridicol. Fie că este un Lepidus nobil sau un cetăţean mizerabil, schimonosit de o gesticulaţie afectată, Grama acaparează întregul spaţiu dramatic, fiind un amestec fericit de energie masculină, devastatoare, cu subtilitate şi adâncime. 

Chiar dacă în Julius Caesar se mai strecoară şi timpi morţi sau scene inutil prelungite, Eugen Gyemant construieşte un spectacol matur, care implică destule riscuri prin tatonarea cu burlescul, erotismul luxuriant şi decadenţa orbitoare. Dar tânărul regizor a demonstrat în această montare că le stăpâneşte atât de bine încât, la final, nu am putut să nu mă întreb cum ar arăta Satyricon-ul lui Petronius în viziunea sa.

În Julius Caesar, moartea îmbracă veşmintele unei femei versate care vrea să pară fecioară: zâmbeşte suav, dar te răpune fără ezitări şi definitiv. Iar sacrul club masculin, pus în valoare cu atâta delicateţe prin coregrafia Andreei Gavriliu, mai ales în scena umbrelor din final, găseşte în moarte singurul element de gen feminin capabil să îi anuleze pentru totdeauna şi graţia, precum şi vocaţia distructivă.