Jocul se derulează în felul următor: cinci puşti imigranţi de culoare se plimbă prin mall-uri, unde îşi aleg victimele, de preferinţă băieţi mai mici ca vârstă, albi şi cu bani. Joacă mai întâi între ei, zig-zag -zug, un fel de rock-paper-scissors, pentru a hotărî cui îi va reveni task-ul de a atrage victimele. Sub pretextul furtului unui telefon mobil al fratelui unuia dintre membrii găştii, unul din ei cere să vadă mobilul lui Sebastian, un băiat care se potriveşte profilului de victimă. De aici înainte, după câteva niveluri de psychological bullying, şi deci de situaţii de tipul cinci urmăritori puternici-trei urmăriţi pricăjiţi, pattern-ul jocului se schimbă într-unul de luare de ostatici. Cei trei sunt prinşi ca într-o enclavă, renunţând treptat la ocaziile de scăpare.
Soarta jocului e cumva decisă pentru toată lumea - pentru participanţii la jocul din film, dar şi pentru spectatorii play-ului (tradus ca piesă de teatru pusă în scenă) - încă de la declararea premiselor. Fireşte că băieţii răi vor obţine ce vor, respectiv telefoanele, banii şi hainele de firmă ale lui Sebastian, Alex şi John (de origine asiatică), însă savoarea jocului stă în impunerea şi cedarea treptată a forţelor fals-combatante. Similar ca principiu cu Funny Games-ul lui Haneke, filmul lui Östlund nu intră, totuşi, într-o tradiţie a cruzimii sau a sadismului, fiind mai degrabă un soi de farsă cu implicaţii de pericol moderate, pe alocuri absurdă şi adesea hazlie în raport cu prejudecăţile rasiale occidentale.
Aşa cum ne-am aştepta, poate, în echipa câştigătoare sunt desemnate roluri de felul good cop - bad cop iar în cea perdantă se nasc conflicte interne, dar faptul că ele sunt declarate şi comentate în diegeză dă o dimensiune de it's a show worth watching unei situaţii altminteri previzibile.
O mare parte din acţiune se derulează în mijloace de transport în comun şi în general, în spaţii publice, fiind evident că spaţiul şi reacţia celor din jur au o miză importantă în film, pusă în valoare prin folosirea montajului din interiorul planurilor-secvenţă, dar şi a hors-champ-ului. De cele mai multe ori, te aştepţi ca adulţii prezenţi să intervină dacă nu într-o formulă justiţiară, măcar într-una de protectori. Însă, cei mai mulţi trecători par guvernaţi de o logică cinic-individualistă. Aproape nimeni nu e dispus să intre în conflict. Pe de altă parte, filmele de acţiune ne-au obişnuit de mult cu prejudecata că lupta - fie că e vorba de o situaţie victimă-agresor, fie de un conflict între bande - se dă între forţele opozante importante şi că intervenţia unui by-stander ar strica toată baza suspansului.
Însă parametrii lui Play sunt apropiaţi de cei ai unui studiu social-comportamental, şi nu de cei ai unui thriller, să zicem. Oamenii din jur nu intervin, nu pentru că scenariştii Östlund sau Erik Hemmendorff ar avea în minte vreo rigoare de-a filmului de acţiune, cât mai degrabă pentru că cei doi urmăresc să arate mecanisme de interacţiune şi conservare socială. În filmul de faţă, ca şi în De ofrivilliga / Involuntar (2008) non-intervenţia este punctată ca o stare de fapt, făcându-i să pară pe aproape toţi observatorii prezenţi un corp comun dificil de urnit. Când aceştia reacţionează, fie ajung şi ei supuşi unui tratament de agresiune din partea băieţilor de culoare, fie o fac inadecvat. De exemplu, managerul unui local le explică puştilor că simplul fapt că sunt urmăriţi nu e îndeajuns pentru a suna la poliţie şi le sugerează să stea înăuntru şi să se relaxeze puţin. În fond, nimic nu s-a întâmplat. Sau, într-un alt rând, un bărbat care a asistat la o bătaie în toată regula - provocată de o altă gaşcă mult mai periculoasă, şi în care Alex, John şi Sebastian au fost victime colaterale - îşi oferă numărul de telefon acestuia din urmă pe o hârtie spunându-i că poate depune mărturie la un eventual proces. Cum spuneam, o formă destul de neadecvată de ajutor dat unui băiat de 12-13 ani care tocmai şi-a luat nişte pumni (se întâmplă în hors-champ) şi care stă într-un colţ de autobuz destul de dezorientat şi speriat.
Astfel, deşi, spectatorul porneşte ataşat de victime din simplul motiv că sunt în inferioritate, dar şi pentru că asupra întregii acţiuni planează un sentiment de ameninţare supralicitat prin comparaţie cu amploarea propriu-zisă ulterioară a evenimentelor, situaţia spectatorului devine din ce în ce mai complicată pe măsură ce îşi dă seama că nu asistă doar la un act de agresiune, ci şi la o demonstraţie de adaptabilitate socială, respectiv la o satiră a bunelor moravuri. Unul dintre puştii de culoare spune - după ce le ia banii celor trei - ceva de felul că oricine e suficient de prost încât să-şi dea telefonul pe mâna unui negru îşi merită pedeapsa. Ataşamentul acesta implicit de care vorbeam mai devreme se destramă treptat şi se transformă în zâmbete pe sub mustaţă. Transformarea nu merge până într-acolo încât să simţi satisfacţia aceea perversă din timpul vizionării lui La Cérémonie (1995, r. Claude Chabrol) când Isabelle Huppert şi Sandrine Bonnaire se apucă să împuşte o familie burgheză care urmărea liniştită în living o operă de Mozart, însă direcţia orientării spectatorului e similară.
O a treia interpretare a titlului e legată invariabil de interacţiunea propriu-zisă dintre cele două grupuri. Deşi putem disemina acţiunea destul de clinic, totuşi, ai parte şi de sentimentul că urmăreşti nişte copii jucându-se, care se iau în serios, zonă în care adesea nu poţi pătrunde, cel puţin nu înarmat cu logică. Naturaleţea acestui children\'s play are legătură şi cu faptul că actorii sunt neprofesionişti şi dialogul e în bună măsură improvizat.
Aşa cum observa şi Leslie Felperin în cronica sa din Variety din mai anul trecut, scenariul lui Play te poate duce cu gândul la o lecţie de educaţie civică. Rafinat formal ca mizanscenă, compoziţii şi ritm, filmul are o construcţie apropiată de cea eseist-didactică, susţinută de alte câteva subplot-uri. De pildă, intercalat cu conflictul principal există un moment în care un grup de indieni sud-americani cântă în stradă, camera surprinzând reacţia perplexă a trecătorilor, majoritar suedezi, urmând, mai târziu, ca în ultimul cadru al filmului să vedem o fetiţă suedeză, cu un aspect de pop-icon à la Britney Spears, dansând destul de bizar pe o muzică sud-americană în clasă, la o oră de muzică. În cazul din urmă, însă, reacţia celor din bănci (pe care o auzim) este aceea de a aplauda. Altfel spus, lucrurile noi sau diferite din punct de vedere cultural sunt mai uşor de apreciat într-o formulă asimilată decât în cea originală. Tot în paralel, când ne desprindem de jocul puştilor, vedem din când în când, cum un leagăn de copil depozitat nepotrivit într-un tren (despre care mai târziu aflăm că aparţinea unei familii de imigranţi a unuia dintre puştii-agresori) creează probleme staff-ului trenului, obligat să rezolve problema în mod politicos şi conform procedurilor. Ceea ce duce la anunţuri peste anunţuri la microfon, în suedeză şi în engleză, din ce în ce mai absurde.
De altfel, plăcerea de a cauza probleme şi reacţiile unei societăţi sudeze liberale, ambele cu turnuri absurde, par a fi două teme interdependente care continuă să apară în filmografia quasi-teroristului şi farseurului Ruben Östlund, aşa cum se poate vedea şi din scurtmetrajul său din 2009, Händelse vid bank / Incident lângă o bancă, premiat cu Ursul de Aur la Berlin.