Corpuri locuite: rezistenţă şi deschidere - eXplore dance festival, 2012

De obicei, textele ce servesc drept instrumente pentru spectacolele contemporane sunt lăsate în urmă la nivelul semnificaţiilor proprii absorbite în produsul artistic final, chiar atunci când sunt asumate şi citate ca sursă, fapt cu atât mai evident în cazul textelor menţionate sporadic şi vag indicate ca puncte de start în construcţia unor spectacole.

Nu acesta este cazul spectacolului Transformability (prezentat în cadrul eXplore dance festival and performance, Bucureşti, 2012), creat de Willy Prager (împreună cu Sonja Pregrad şi Tian Rotveel, cel din urmă fiind şi autorul inspiratei muzici a spectacolului) şi bazat pe textul omonim semnat de Boyan Manchev. Aşa cum vom vedea în continuare, teoria lui Manchev stimulează o formă de spectacol care, în mod evident, se manifestă ca o formă de rezistenţă aplicată corpului, definit în text ca "loc de origine al evenimentului şi transformării" (Boyan Manchev).

Spectacolul se întoarce asupra textului cu acurateţe şi creează posibilitatea unei lecturi ulterioare. De fapt, cele două creaţii (textul şi spectacolul) sunt în condiţia unui perpetuu schimb de sensuri. E, desigur, discutabil dacă un spectacol există prin el însuşi, fără sprijinul textului care l-a inspirat, mai ales atunci când se afirmă cu tărie acest fapt chiar în cadrul spectacolului.

Spectacolul Transformability, chiar dacă este un exerciţiu de libertate la nivelul elaborării unui limbaj artistic ce porneşte de la un text filosofic, este concomitent asumat ca un salt într-o situaţie în care structura performativă este generată concomitent prin sine şi prin punctul filosofic de origine.

La rândul său, textul există prin sine însuşi, de vreme ce este anterior spectacolului, dar primeşte în acelaşi timp semnificaţii suplimentare, pe care cititorul le poate detecta după vizionarea spectacolului, astfel încât structura textului nu este imobilă, ci se află într-un proces hrănit de dinamica materializării spectacolului.

Înainte de analiza efectivă a spectacolului, trebuie să acordăm atenţie conceptului de transformabilitate consacrat de Boyan Manchev. Dacă privim înapoi spre era pre-socratică a filosofiei, putem localiza ideea de schimbare (de curgere eternă) ca principală asumpţie a filosofiei lui Heraclit. Considerându-l pe Heraclit filosof al fluxului şi negând posibilitatea cunoaşterii din cauza curgerii eterne a lucrurilor din lumea sensibilă, Platon realizează sinteza dintre concepţia heraclitică şi cea a lui Parmenide (filosofia imobilităţii şi imuabilităţii fiinţei). Ne aflăm asfel în inima unei concepţii ce va constitui punctul de start al metafizicii prin care va fi generat dualismul prezent în discursul filosofic european şi care va atinge punctul culminant în separaţia suflet/corp specifică filosofiei lui Descartes, ce va influenţa toate viziunile ulterioare asupra corpului.


Elaborând conceptul de transformabilitate, Boyan Manchev vizează reconsiderarea acestei traume a gândirii occidentale, care îşi are originea în gândirea metafizică de tip tradiţional. Chiar dacă nu suntem confruntaţi cu un concept care să aparţină complet universului de discurs al fluxului heraclitian, transformabilitatea este desemnată drept concept-cheie care dă seama de condiţia umană, privită dincolo de metafizica ce prioritizează dualitatea.

Fluxul heraclitian nu este, aşa cum a ajuns să fie înţeles prin prisma tradiţiei platoniciene, o curgere efemeră care împiedică accesul la cunoaştere, ci reprezintă chiar temeiul ce susţine experimentarea relaţiei cu Logosul. Aşadar, deşi "fluiditatea, transgresarea graniţelor, destabilizarea de orice gen au devenit regula de bază" (Boyan Manchev) în cadrul globalismului capitalist, "transformabilitatea originară nu trebuie înţeleasă, totuşi, ca o simplă fluiditate, în orice caz nu ca permeabilitatea nelimitată şi viteza pieţei contemporane. Din contra, transformabilitatea implică o rezistenţă inerentă, o rezistabilitate în care rezidă gravitaţia experienţei."(Boyan Manchev, Transformability).

Ajungem acum în punctul în care trebuie să ne întoarcem spre transformabilitatea abordată de Willy Prager în spectacolul său. O formă (duală) de rezistenţă este dezvoltată chiar de la început. Gestul de a se spăla pe dinţi cu propriul deget de către o fată aflată iniţial singură în scenă se preschimbă într-un zâmbet pe care îl vom regăsi pe chipurile celor doi bărbaţi cei se vor alătura ulterior, un zâmbet ce va rămâne până la final (şi care aminteşte de zâmbetele fabricate ale superstarurilor, de zâmbetele lăbărţate de pe măştile schimbătoare ale capitalismului).

O reverenţă timidă spre public se transformă treptat într-un lanţ de sărituri constante, întrerupt de câteva ori de gesturi care vor accentua semnificaţia săriturilor. Rezistenţa corpurilor este duală pentru că poate fi "citită" în următoarele direcţii: corpurile care sar scriu pe podea cuvinte care se vor preschimba într-o hartă pe care vor fi trasate liniile unei politici a corpului ce va pleda concomitent pentru deschidere şi rezistenţă. La început săriturile par să se opună scrisului... sau poate avem de a face cu altă direcţie, poate scrisul opune rezistenţă corpurilor... Apoi, toţi trei laolaltă vor rosti (în timp ce îşi vor continua săriturile) fraze selectate din textul lui Boyan Manchev.

Vor rosti, de asemenea, o serie de nume, primul fiind Clark Gable şi ultimul Lassie. Ne aflăm, aşadar în vecinătatea unei pieţe ce comercializează imagini, preschimbând totul într-o "societate a spectacolului" (în sensul consacrat de Guy Debord) şi ne apropiem treptat, gest cu gest, de reflecţia întrupată a ceea ce Boyan Manchev numeşte capitalism pervertit. Devine astfel limpede motivul pentru care cuvântul Tekhne, alături de cuvinte precum Bethany, The Dog, Jesus sau All ocupă locul central pe harta de cuvinte desenată pe podea (în orice caz, "harta" nu este definitivă, noi cuvinte îi vor fi adăugate, în conformitate cu dinamica spectacolului). În mod originar corpul era un "epitom al tekhne", dar acum suntem confruntaţi cu o întrebare crucială: cum puten scăpa de capcana (re)productivităţii şi tehnologizării, păstrând în acelaşi timp potenţialitatea originară pentru transformare manifestată prin teknhe? (Boyan Manchev).

Ironia este evidenţiată de ritmul constant al săriturilor: sunt expuse toate clişeele spectacolelor comerciale contemporane, de la fumul scenic şi lumini la aplauze, de la dezbrăcarea pe scenă până la sărut, de la gesturi inspirate din desene animate şi posturi preluate din musical-uri până la fizicalitatea specifică unor concerte rock.

Săriturile din spectacol funcţionează ca un principiu relaţionat cu ideea exprimată a transformabilităţii: corpurile sunt locuite de o formă de rezistenţă care se opune producţiei specifice pieţei contemporane a spectacolului. Această rezistenţă împotriva paradigmelor consumerismului supuse vitezei şi fluxului este materializarea gândului expus de Boyan Manchev în textul său: "Astfel, dansul contemporan face loc rezistenţei împotriva fetişismului, anorganicului, împotriva abordării economice şi politice a corpului în contemporaneitate".


Rezistenţa, ca principiu de bază al spectacolului lui Willy Prager creează o formă de deschidere spre posibilitatea libertăţii prin mijloace specifice dansului contemporan: producţia constantă de conştienţă care învesteşte corpul cu o funcţie ce îl conduce spre explorarea "condiţiilor de viaţă în cadrul metamorfozei - şi anume ale corpului ce reprezintă deschiderea însăşi." (Boyan Manchev).

Concept şi coregrafie: Willy Prager
Realizare şi interpretare: Sonja Pregrad, Tian Rotteveel,Willy Prager
În colaborare cu: Sonja Pregrad, Tian Rotteveel
Muzica: Tian Rotteveel
Co-producţie: TANZTAGE BERLIN / SOPHIENSÆLE
Mulţumiri: HZT

Boyan Manchev este filosof şi teoretician al culturii, Director de Programe şi Vicepreşedinte al Colegiului Internaţional de Filosofie din Paris (2007-2010), profesor asociat la New Bulgarian University şi profesor invitat la Universitatea din Sofia şi Universitatea de Arte din Berlin.