E cu atât mai îmbucurător cu cât Savages vine după un film mai degrabă dezamăgitor şi neinspirat, mult-aşteptata continuare la Wall Street, de fapt o concesie făcută mainstreamului, stilistic vorbind. Pe de altă parte, era momentul ca Stone să se întoarcă la cinemaul adevărat, pentru că anii 2000 şi i-a dedicat mai mult unei serii de documentare despre figuri de stânga nefrecventabile, precum Hugo Chavez sau fraţii Fidel şi Raul Castro.
Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu opiniile sale politice, cu acest Savages, Oliver Stone dovedeşte că rămâne un mare cineast.
Un anotimp în infern
De data aceasta, este vorba despre asaltul pe care cartelurile mexicane ale drogurilor îl dau asupra graniţei cu SUA şi despre continua lor extindere spre nord. Faptul pune în pericol traiul idilic al cultivatorilor independenţi din State. Este vorba de un trio format din doi prieteni buni - complet diferiţi şi complementari, cum s-ar spune "muşchiul" şi "creierul" -, care o împart şi o iubesc în egală măsură pe senzuala O (de la Ofelia) - cea a cărei voce, de altfel, narează din off filmul.
Cei trei cultivă "cea mai bună iarbă din lume" şi duc o existenţă paradisiacă, până când primesc ofertele de preluare a afacerii de către cartelurile din sud. Acestea sunt conduse, de fapt, de o femeie: "Madrina" Elena (Salma Hayek). Refuzul lui Ben şi Chon face ca O să fie răpită de aceşti ticăloşi - în primul rând, terificul Lado (Benicio Del Toro), mâna dreaptă a Elenei -, pentru a fi ţinută ostatică. Faptul îi scoate din minţi pe cei doi prieteni, iar nebunia violenţei, odată declanşată, nu are altă şansă decât să se accelereze.
Tarantino fără Tarantino
Cea mai mare greşeală ar fi ca acest subiect să fie luat în serios, ca unul geopolitic etc. - motiv pentru care mulţi s-au declarat dezamăgiţi -, ceea ce ar împiedica lucrurile să fie văzute în reala lor profunzime. Stone îşi marchează de altfel detaşarea faţă de poveste, imaginând două finaluri alternative şi tratând în permanenţă totul cu ironie. Filmul este în primul rând un exerciţiu de stil pentru regizor, dar deloc unul gratuit. Savages este filmul pe care Tarantino nu l-a făcut niciodată şi nici nu ar fi fost în stare să-l facă.
Savages este îmbibat de imaginea paradisului: cel originar, în care trăiesc iniţial eroii, şi cel la care visează, pentru că vor să evadeze pe o insulă indoneziană - totul în imagini feerice, care frizează pliantele turistice -, pentru că vorbeşte, de fapt, despre infern. Toate personajele trăiesc în infern - cel al violenţei şi al corupţiei: nu numai cei trei şi infractorii mexicani, dar şi ofiţerul de poliţie imoral, care permite existenţa acestei infracţionalităţi (jucat de John Travolta). Iadul este creat de violenţa structurală a societăţii americane (depre care Stone a vorbit atâta), dar şi de cea specifică speciei umane.
Stone este - când îşi ia în serios talentul - un poet. A dovedit-o în filme atât de diferite, precum Plutonul, JFK sau Heaven & Earth, chiar şi în ratatul Alexander, şi o face şi aici. Sigur, poezia este una de tip psihedelic, pentru că vorbim despre droguri - la fel ca şi în The Doors sau Natural Born Killers.