Divă la ananghie - Jubileul

Radu Beligan păşeşte încet prin faţa scenei. Nu joacă, ci îşi trăieşte viaţa, în timp ce-şi caută locul de spectator în sala Teatrului Metropolis din Bucureşti.

E seara premierei, e seară de gală, iar Maia Morgenstern va stăpâni scena, peste exact cinci minute. De acolo, de sus, îl va privi pe cel care a regizat spectacolul Jubileul, pe acest Radu Beligan de aproape 94 de ani, îmbrăcat în blugi şi cămaşă albă cu dungi roşii verticale, care a renunţat la exigenţa fracului şi a papionului pentru elasticitatea tenişilor Nike şi a curelei Levi's de pânză.

Aplauze spontane îl opresc pe treapta dintre rândurile 2 şi 3. Pentru o clipă, Radu Beligan zâmbeşte încurcat, dar îşi continuă drumul, dornic să guste cât mai repede din anonimatul confortabil al scaunului de spectator. Şi se înfruptă din plin. Pentru că se ridică în sfârşit cortina, iar scena devine locul din care porneşte către el bucuria de a juca a Maiei Morgenstern.

Iar Radu Beligan, dacă reuşeşti să-l priveşti cu coada ochiului, râde necontrolat la scena în care Maia, moartă de foame, îşi îndeasă în gură mâncare de pisici sau la cea în care actriţa face pipi în spatele unei umbrele, distrăgându-le atenţia spectatorilor cu un cântec; Radu Beligan zâmbeşte complice atunci când o aude pe Maia vorbind cu dinţii strânşi despre "criticărimea teatrală" şi devine melancolic în clipa în care Maia descrie sentimentul de inutilitate pe care îl are o actriţă cu 50 de ani de carieră în spate. Scena e a Maiei, sala e a lui Beligan.

Spectatorii sunt în mâinile amândurora. În mâinile care l-au ajutat pe regizor să gesticuleze la repetiţii şi în cele care i-au dus mai departe intenţiile. Mâinile albe ale lui Radu Beligan i-au dat direcţie actriţei, pe scena care a început, încet-încet, să conţină o lume. E lumea prăbuşită a divei dintr-o piesă de teatru. Piesa e despre actriţa aflată la final de carieră, căreia i-a rămas blocată privirea pe gloria care a ridicat-o cândva.

De la furie la resemnare

Textul francezilor Jean-Marie Chevret şi Michèle Ressi o blochează pe Amélie (Maia Morgenstern) pe terasa unui bloc, tocmai în clipa în care actriţa trebuie să ajungă la o emisiune omagială, realizată de un mare post de televiziune. Au fost invitaţi actori lângă care a jucat, iar realizatorul, vedeta TV Michel Drucker, o va (crede ea) măguli, cu siguranţă.

Dar ea a rămas blocată acasă, pe terasa apartamentului în care locuieşte, şi e incapabilă să mai intre în contact cu lumea exterioară. Telefonul e în sufragerie.

Nu poate coborî pe balcon, pentru că stă la etajul 7 şi riscă să nu mai ajungă la emisiune. Aşa că trece de la furie la resemnare; orele trec şi ele, iar timpul o înfrânge încet. Diva Amélie de Guerand începe să audă ecourile unui trecut din care a făcut parte: îşi aminteşte multe din cariera ei, dar cel mai bine îşi "aminteşte" cum se simte acum: ignorată, părăsită, depăşită, neiubită, eşuată ca mamă, bolnavă. Nu i-au rămas prea multe, dar printre puţinele lucruri de care se agaţă (şi care îi ţin moralul deasupra) se numără şi umorul.

Actriţa face haz de necaz cu voluptate inteligentă şi autoironie. Iar Maia Morgenstern este atât de credibilă când îşi ia personajul (şi pe sine însăşi) peste picior. Un gest, pe care actriţa îl face atunci când o revistă îi propune un interviu, dezvăluie că în spatele titulaturii "monstru sacru" se ascunde un orgoliu copilăresc. Joacă rolul inaccesibilei, dar, în intimitate, sare în sus de bucurie şi strigă Yes!, după ce trage mâna înspre ea şi şterge aerul cu pumnul. Jubileul arată, necruţător, ce se ascunde dincolo de cortina lăsată şi dincolo de aparenţe, în imaginaţia unei actriţe, în sufletul ei şi în acel spaţiu în care te afli singur şi îţi spui adevărul în faţă, convins fiind că nu te aude nimeni.

E un spectacol viu, neplictisitor, deloc patetic, în care sentimentele sunt mai reale decât par. E un spectacol jucat cu poftă, cu o Maia în formă, stăpână în casa ei, care, de data asta, se află chiar pe scenă. Poate nici nu e o coincidenţă.